Serpii sunt reptile su solzi (Squamata), care au o forma alungita, fara membre. Din punct de vedere al evolutiei lor filogenetice, serpii trebuie sa fi pierdut mai demult membrele, deoarece le lipseste centura scapulara si sternul, in timp ce din membrele posterioare nu au mai ramas decat cel mul urme ale bazinului si ale membrelor atrofiate. Se admite ca serprii deriva din saurieni care aveau membre.
In
ce priveste alcatuirea corpului la serpri, se constata urmatoarele: capul,
trupul si coada nu sunt delimitate, ci trec pe nesimtite dintr-unul intr-altul;
delimitarea dintre trup si coada se recunoaste numai pe parte ventrala, dupa
despicatura anala. Corespunzator corpului puternic alungit, organele interne
sunt, la randul lor, foarte alungite. Plamanul stang este mult atrofiat, iar
vezica urinara lipseste cu totul. Numarul vertebrelor trunchiului, legate intre
ele prin articulatii sferice, trece de obicei peste 100, iar la serprii -
uriasi ajunge la 300 – 430. Cu exceptia primei vertrebrate cervicale, de
fiecare vertebra se leaga prin articulatii o pereche de coaste, al caror capat
liber se sprijina pe un strat de muschi. Ele se pot misca inainte si inapoi si
astfel, in mod direct, ajuta la inaintarea aminalului, iar indirect prin
presiunea musculara asupra marginilor posterioare a placilor cutante ventrale,
acestea se departeaza in asa fel, incat impiedica alunecarea corpului pe
substrat. Aceasta miscare contribuie la serpuire, acea miscare ondulatorie in
care fiecare punct al corpului lung urmeaza cu precizie acelasi drum, pe care
au alunecat mai inainte capul si gatul.
Capul
sarpelui prezinta structuri caracteristice. Pleoapa de jos este o capsula
stravezie, trasa peste ochiul mobil si concrescuta cu pleoapa superioara. Cand
are loc naparlirea, ochiul naparleste de asemenea. Timpanul si urechea mijlocie
lipsesc. Functia redusa a aparatului auditiv este compensata de limba – organ
extrem de sensibil. Limba bifurcata, de obicei de culoare inchisa, sta ascunsa
intr-o teaca in fundul gurii. Printr-o deschisere a varfului botului, limba
poate fi scoasa chiar atunci cand gura este inchisa. Creierul este inchis
intr-o capsula craniana mica, dar puternic osificata. Partea faciala a
craniului este foarte puternic mobila: maxilarul superior, oasele pterigoide si
palatine sunt mobile intre ele, fiind articulate prin legaturi elastice. Cele
doua jumatati ale mandibulei se pot indeparta mult una de alta, asa incat gura
poate fi deschisa neobisnuit de mult, mai ales ca cele doua parti ale maxilarului
inferior pot fi miscate inainte si inapoi, independent una de alta. La
inghitirea prazii, care este de obicei un animal intreg, cu mult mai gros decat
corpul sarpelui insusi, spre deosebire de soparle, aceasta este impinsa spre
gatlej cu ajutorul miscarii alternative a celor doua jumatati ale mandibulei,
prevazute cu dinti indepatati inapoi. Laringele poate fi deplasat atat de mult
inainte, incat patrunderea aerului proaspat nu este impiedicata de prada,
oricat de lunga ar fi durata inghititurii si chiar daca ea este intrerupta de
pauze de istovire. In afara de maxilare, serpii mai pot avea dintii si oasele
palatine si pterigoide. Forma si dispozitia dintilor sunt deosebite la diferite
familii. Dintii sunt concrescuti cu oasele si se pot inlocui. Exista trei
feluri de dinti: 1) dintii de apucat, care servesc la tinerea prazii, sunt fara
santuri, ascutiti si indepartati inapoi; 2) dintii scobiti, mai mari si
prevazuti in partea anterioara cu un sant. Acesti dinti pot fi veninosi; 3)
dintii cu canal, care au la radacina un orificiu de aductiune, iar sub varf o
deschizatura ingusta. Acesti dinti sunt deosebit de mari la vipere.
Structura
dispozitivului maxilarului superior este intodeauna in concordanta cu dentitia
existenta: la serpii neveninosi este lung si prevazut cu numerosi dinti mici
pentru apucat, iar la dipsadomorfine, maxilarul superior este surt si prevazut
in fata cu dinti de apucat, iar in spate cu dinti scobiti. Serpii veninosi
elapizi si serpii – de – mare hidrofizi au pe maxilarul superior, in spatele
dintilor mari, cu sant, cativa dinti mici pentru apucat. La vipere, maxilarul
superior s-a redus la un os mic, care poarta numai dinti cu canal. La aceste
animale, dintii mici de apucat sunt fixati pe oasele palatine si pterigoide.
Atunci cand sunt nefolositi dintii veninosi ai viperei intra intr-un sant al
mucoasei bucale, ca lama intr-un briceag inchis. Cu ajutorul unui mecanism,
conditionat de mobilitatea osului patrat si a altor legaturi articulare,
maxilarele superioare pot fi ridicate, iar dintii veninosi ies in evidenta.
Atunci dintele veninos intra in contact cu deschiderea conductei glandei in
canalul dintelui. Muscatura veninoasa se produce mai putin prin inchiderea
maxilarelor si mai mult ca o infigere prin intepare cu dintii, efectuata cu
gura larg deschisa. Veninul serveste in primul rand pentru uciderea prazii care
foloseste drept hrana si nu numai in al doilea rand pentru aparare. Serpii
veninosi omoara prada fie producand – prin venin – o paralizie a activitatii
nervoase, si prin aceasta a respiratiei si a tuturor celorlalte functii vitale,
fie prin efectul direct al veninului asupra sangelui si tesuturilor. Poate ca
acest procedeu de ucidere a prazii este pentru victima cel mai putin dureros.
La unele specii exista un mijloc special de aparare care consta in vomitarea
brusca a hranei partial digerate din stomac.
Printre
serpi, aproximativ 400 de specii sunt veninoase. Dintre acestia, cei mai multi
traiesc in
Organele
de elaborare a veninului sunt formate din partea posterioara a glandelor
salivare labinale superioare. Se poate recolta veninul de la vipera punandu-i
in gura o sticla de ceasornic. Vipera muscand-o, lichidul veninos se scurge pe
sticla de ceasornic.
Veninul
este un lichid limpede, vascos, galbui ori verzui si fara miros. Cel de cobra
este amarui, iar cel de vipera este fara gust. Tratat cu alcool, se produce o
precipitatie albicioasa. Veninul contine apa, saruri minerale, albuine si un
principiu activ, care nu coaguleaza nici chiar la 100oC. Substanta
activa din veninul de vipera se numeste viperina,
iar cea din veninul de crotal, crotalina.
Veninul
serpilor contine doua grupuri de substante toxice: unele cu actiune asupra
sistemului nervos – neurotoxine –
care nu dispar prin caldura, altele care actioneaza asupra sistemului
circulator – hemotoxine – si care
dispar prin incalzire. La serpii proteroglifi predomina substantele
neurotoxice, iar veninul serpilor solenoglifi e mai bogat in substante
hemotoxice.
Combaterea
serpilor veninosi se face prin vanare directa, sau tinand pe langa gospodarii
animale care distrug serpii. Astfel, in Egipt se intrebuinteaza viveridul
mangusta, numit si sobolanul-faraonilor, care se poate domestici (dar mananca
pasarile de curte). Tot in Egipt se intrebuinteaza anumite anumite specii de
ulii, ca Milvus. In Brazilia se
foloseste sarpele neveninos mussurana, care distruge serpii veninosi. In schimb
medicamentele preparate din otrava de sarpe pot fi de mare folos pentru
calmarea durerilor. Inca din 1929 s-a descoperit posibilitatea ameliorarii
durerilor prin veninul de paianjen. Veninul de cobra, in special, suprima de
pilda, marile dureri ale cancerosilor, avand o actiune analgezica foarte
importanta, asemanatoare cu cea a morfinei. Exista astazi preparate
farmaceutice speciale in acest scop. Fabricile de medicamente sunt
aprovizionate cu venin de sarpe de la fermele speciale, in care se cresc serpi.
Serpii
nu au insusiri psihice deosebite; prezentarea lor ca simbol al intelepciunii
(sau al vicleniei) se bazeaza pe o apreciere gresita. Ei reactioneaza cu
destula incetineala la anumite excitatii biologice, indeosebi la procurarea
hranei si la imperechere. Cel mai important organ de simt al serpilor este
limba, care serveste ca organ de miros si pipait. Cand se misca, serpii adulmeca
necontenit cu limba, pentru a se orienta in mediul inconjurator si a se tine de
urmele prazii. Serpii disting numai lumina si intunericul si percep in esenta
numai miscarile. Auzul este slab dezvoltat. Unele specii de serpi sasaie sau
suiera cand sunt enervati, altele isi extind coastele gatului, sau zangane cu
coada, asa cum s-a observat chiar si la unii serpi din Europa.
Prada
o captureaza stand la panda. Serpii neveninosi, care sunt mai iuti, urmaresc
prada. Ei imobilizeaza incolacindu-se de cateva ori in jurul ei si inabusind-o;
dupa aceea prada este inghitita. Numai putine specii (serpii de casa) inghit
prada vie, fara nici o alta pregatire. Unele specii aleg numai o anumita hrana,
inghitind numai prada cu sange cald, altele aleg numai prada cu sange rece, oua
de pasari sau insecte. Oasele se digera, parul, unghiile si penele sunt
eliminate sub forma de cocoloase.
In
regiunile temperate serpii hiberneaza, in schimb, in regiunile calde ei trec
vara intr-o stare de odihna (estivare). Inmultirea se face prin ouale relativ
mari, cu coaja pergamentoasa, ce sunt depuse in locuri calduroase si umede.
Numarul oualor varieaza si poate ajunge – la serpii uriasi, de exemplu – pana
la 100. Multe specii nasc pui (ovovivipare). Femela unor serpi-uriasi se incolaceste
in jurul oualor si astfel realizeaza un fel de clocire.
La
clasificarea pe familii si genuri a speciilor, care par observatorului grabit
foarte asemanatoare, s-a tinut seama de unele caractere filogenice si anatomice
ca: dentita, numarul si forma placilor cefalice, a placilor abdominale si a
randurilor de solzi, precum si structura solzilor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu