Umanismul
a fost curentul de gândire ce a dominat epoca Renaşterii (secolele XIV-XVI),
având expresii strălucite în plan cultural larg, în câmpul creaţiei artistice
şi al concepţiilor filosofice şi ştiinţifice. Într-un sens istoric şi
filosofic, prin umanism se înţelege o mişcare spirituală amplă, care s-a extins
în toată Europa Occidentală, o mişcare ce pune în centrul preocupărilor sale
omul şi condiţia umană. Este o orientare ce glorifică puterea de cunoaştere şi
de creaţie a omului, capacitatea sa de autoperfecţionare culturală şi morală.
Sensul
iniţial al mişcării rezidă în redescoperirea
antichităţii greco-romane şi în refuzul scolasticii medievale occidentale. Este
o epocă de mare efervescenţă spirituală, în care descoperirile ştiinţifice şi
tehnice din spaţiul societăţilor occidentale sunt acompaniate de descoperirile
geografice, de inovaţiile stilistice şi de viziune în plan artistic, de
schimbări de mentalitate şi de atitudine în plan social şi economic. Toate
acestea lărgesc cadrele mentale ale epocii, pun bazele unei noi imagini asupra
universului şi a omului. În centrul acestei revoluţii culturale stă o nouă
concepţie asupra omului, diferită de cea dominată în perioada medievală.
Este
viziunea antropocentrică, prin care omul este consacrat în condiţia de valoare
supremă pentru om, iar scopul său este desăvârşirea spirituală şi realizarea
fericirii în viaţa practică. Interesul pentru om ca individ se leagă de
apariţia noilor forţe economice şi sociale, burghezia, care impune treptat o
viziune laică şi pragmatică despre om. Ea are interes pentru cunoaşterea
naturii, pentru cun0oştinţe verificate şi aplicabile practic, care să schimbe
realităţile şi modul de viaţă al oamenilor. Are loc o schimbare a
mentalităţilor şi concepţiei asupra lumii, cu accent pe viaţa practică, pe
munca productivă, pe competenţă şi acţiune. În ţările germanice, această nouă
concepţie va intra în conflict cu rigorile şi dogmele catolice, fapt care va
declanşa Reforma lui Luther şi afirmarea unui nou ethos religios şi a unor
conduite economice, pe care Max Weber le va interpreta ca suporturi ale
spiritului capitalist.
Această
nouă viziune asupra omului este exprimată şi în filozofie şi în ştiinţele naturii
de Fr. Bacon, Copernic, Giordanoi Bruno, Galileo Galilei, Kepler. Ei pregătesc
o nouă viziune ştiinţifică asupra lumii, impun treptat o altă paradigmă
globală, cea a raţionalismului clasic. În sfera gândiri umaniste se afirmă Pico
Dela Mirandola, Tomaso Campanela , Thomas Morus, Montaoigne, Erasmus, iar în
arta plastică are loc efectiv o revoluţie estetică prin inovaţiile introduse de
Durer, Michelangelo, Rafael, Leonardo Da Vinci, etc. Trecerea spre epoca modernă
este făcută de Dante, Petrarca, Rabelais, Boccacio, Calderon Dela Barca,
Shakespeare, Cervantes.
Spiritul
Renaşterii apusene se extinde treptat în toată Europa, inclusiv în spaţiul
românesc. Umanismul redescoperă cultura antică, natura şi bucuriile vieţii,
omul şi viaţa practică, raţiunea şi libertatea de cugetare.
PARTICULARITĂŢI
ALE UMANISMULUI ROMÂNESC
Mişcarea
umanistă are la noi anumite particularităţi, întrucât contextul cultural şi
condiţiile sociale erau diferite faţă de cele din ţările apusene. În primul
rând e de remarcat faptul că umanismul se afirmă în spaţiul românesc cu o relativă
întârziere (punctul de apogeu îl reprezintă secolul al XVII-lea), deşi fluxul
unor influenţe occidentale poate fi detectat încă din vremea lui Ştefan cel
Mare (preluarea unor elemente arhitecturale, în simbioză cu cele bizantine şi
autohtone, modificări în iconografie, vestimentaţie, decoraţii, etc.). În al
doilea rând, ideile umaniste au pătruns în mediul românesc odată cu
intensificarea contactelor comerciale, politice şi culturale cu ţările
occidentale, contacte ce au fost mijlocite fie individual (este cazul lui Petru
Cercel sau Milescu-Spătarul), fie de un interes politic major al domnitorilor
români (interesaţi în formarea unei coaliţii antiotomane, cu participarea
puterilor occidentale). Pe lângă contactele strânse cu mediul cultural polonez, dominat de
spiritul catolic (Grigore Ureche şi Miron Costin), mişcarea umanistă este
favorizată de expansiunea estică a curentelor protestante. Totodată,
reprezentanţii umanismului românesc fac parte din pătura nobilimii, a boierilor
şi a clerului, la care se adaugă cărturari de larg orizont (Udrişte Năsturel),
dar baza orăşenească a mişcării era limitată. Trăsătura fundamentală a
umanismului românesc constă în redescoperirea rădăcinilor noastre istorice şi
în afirmarea originii latine a limbii şi a poporului român.
Umaniştii
au procedat la laicizarea gândirii şi au dezvoltat o distincţie între
cunoaşterea dobândită prin cercetarea faptelor cu ajutorul raţiunii şi
convingerile izvorâte din credinţă. Umaniştii au deschis noi orizonturi
culturale, s-au opus autorităţii absolute a bisericii şi au fisurat astfel blocul
dogmelor religioase, au promovat imagini diferite faţă de cele ale bisericii
asupra omului şi a istoriei, sau au propus imagini raţionale despre lume
alături de cele religioase.
Reprezentanţii
umanismului românesc trebuie apreciaţi pentru preţuirea pe care-au acordat-o
omului şi a creaţiilor sale, elogiul adus cunoaşterii, culturii, educaţiei,
învăţăturii, interesul pentru viaţa morală şi practică, pentru cunoaşterea şi
interpretarea raţională a naturii şi a istoriei, pentru problemele sociale,
istorice, politice, pentru faptul că sunt primii care afirmă răspicat originea
latină a poporului român şi a limbii sale.
Umanismul
se manifestă în Ţările Române prin activitatea cronicarilor şi a cărturarilor
care introduc tiparul, fac traduceri din textele religioase şi înlocuiesc limba
slavonă cu cea românească în biserică şi în instituţiile politice. Ei
întemeiază istoriografia naţională şi racordează spaţiul românesc la mişcările
spirituale din lumea occidentală. O importanţă deosebită în această direcţie a
avut-o contactul mediilor româneşti, în decursul secolului al XVI-lea, cu
agenţii Reformei (lutherani şi calvini) agenţi care au stimulat traducerile şi
tipăriturile în limba naţională, precum şi organizarea învăţământului în limba
română.
SEMNIFICAŢIA
MIŞCĂRII UMANISTE ÎN
CULTURA
ROMÂNĂ
Cronicarii
şi personalităţile de vârf ale culturii române din veacul al XVII-lea au
realizat un salt spre modernitate, o sinteză între umanismul popular şi
umanismul renascentist. Contribuţia lor este esenţială pentru formarea
conştiinţei naţionale şi introducerea unor noi forme de expresie culturală.
Au
susţinut, cu instrumentele vremii lor, ideea originii romane şi a unităţii
poporului român, latinitatea limbii noastre, necesitatea dezvoltării noastre în
acord cu ideile veacului şi cu datele noastre etnopsihologice. Ei descoperă, pe
diverse filiere, ideile şi orientările culturale occidentale. Este mediul
spiritual în care s-a format conştiinţa de sine a poporului român.
Au
tradus cărţi religioase, dar şi de altă factură, contribuind substanţial la
formarea limbii literare.
George
Călinescu a proiectat o viziune nouă asupra culturii române din secolele
XVI-XVIII, afirmând că această cultură poate fi asemuită cu un bloc de marmură
în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu.
Umanismul militant, preţuirea acordată învăţăturii şi ştiinţei, se completează
cu ideea naţională, cu imperativul unităţii lingvistice şi spirituale, precum
şi cu permanenta tendinţă de sincronizare cu orientările majore ale culturii
europene.
Românii
dobândesc în secolele XVI-XVII o conştiinţă accentuată a identităţii lor, dar,
în afară de ideea originii romane, intelectualii de elită ai acestei perioade
(cronicarii împreună cu Cantemir) construiesc şi o conştiinţă critică, apăsat
negativă, insistând asupra lucrurilor care ne lipsesc: istorii, şcoli,
învăţătură şi artă frumoasă. La toţi întâlnim o lamentaţie istorică pentru
situaţia de decădere în care se afla poporul român. Această durere ia forma
fatalismului istoric, asociată cu ideea vremelniciei, a trecerii timpului şi a
nestatornicie lucrurilor.
REPREZENTANŢI
AI UMANISMULUI ROMÂNESC
NICOLAUS OLAHUS (1493-1568)
Este primul umanist
român, care s-a afirmat totodată ca un cărturar de notorietate europeană prin
solida sa formaţie intelectuală şi prin vastul său orizont cultural. Bogata sa
operă literară şi istorică, scrisă în latină, l-a consacrat în cercurile
umaniştilor din epocă.
Olahus
a fost un spirit renascentist, afirmându-se ca scriitor, teolog, istoric şi
geograf. Deşi a fost un înalt ierarh al bisericii catolice, el a explicat
fenomenele istorice prin cauze naturale şi prin acţiune oamenilor,a criticat
abuzurile nobilimii şi a militat pentru ameliorarea soartei iobagilor.
Alături
de corespondenţa vastă şi de scrierile teologice, principala sa lucrare este Hungaria et Atila (1536),
la care se adaugă alte scrieri istorico-geografice (precum Chronicum).
Este
primul care afirmă în mod explicit şi argumentat originea latină a poporului
român şi a limbii române, precum şi continuitatea românilor din Transilvania,
Moldova şi Muntenia.
JOHANNES HONTERUS (1498-1549)
Umanist sa, este un
promotor al noilor concepţii ştiinţifice ale timpului, un susţinător al teoriei
heliocentrice copernicane. În 1533 întemeiază un liceu evanghelic la Braşov, o
tipografie şi o bibliotecă, în care a adunat numeroase cărţi şi manuscrise, din
tot spaţiul românesc, unele recuperate din vestita bibliotecă a lui Matei
Corvin de la Buda. În tipografia sa de la Braşov a publicat manuale
didactice, lucrări de gramatică latină
şi greacă, culegeri din operele filosofilor antici (Platon, Cicero). A publicat
şi Pandectele lui Iustinian
(trata de drept civil). În lucrările sale a susţinut unitatea limbii române şi
a poporului român.
IOANNES SOMMERUS (1542-1574)
Umanist şi scriitor
important, a făcut parte din
cercurile unitarienilor, aripa radicală a reformaţilor. A scris câteva tratate
teologice, în care a făcut o critică profundă a catolicismului de pe poziţiile reformei
lutherane, pe care a răspândit-o şi în spaţiul românesc. Ca poet, a scris în
limba latină, dobândind o faimă europeană. Tot în latină a scris şi lucrarea Viaţa lui Iacob Despotul, voievodul
moldovenilor, ce constituie un valoros izvor de informaţii istorice.
PETRU
CERCEL (-1589)
Frate a lui Mihai
Viteazul, domn şi Ţării Româneşti pentru puţin timp, după care se refugiază în
Franţa şi Italia.
Scrie
versuri în limba italiană şi este apreciat ca un principe al Renaşterii. A
impresionat mediile occidentale prin cultura şi talentul său, prin cunoştinţele
sale variate şi prin limbile pe care le ştia.
MIHAIL MOXA (de la mănăstirea Bistriţa din
Oltenia)
Este considerat primul
cronicar în limba română, încă din vremea lui Mihai Viteazul. Lucrarea sa, Cronograful era concepută ca o
istorie universală, compilată după cronica bizantină a lui Constantin Manasses,
utilizând şi surse bulgare, greceşti, sârbeşti. Relatarea bătăliei de la Rovine
şi Nicopole va fi un izvor de inspiraţie pentru Eminescu în Scrisoarea a III-a.
UDRIŞTE NĂSTUREL (1596-1659)
Un umanist cu o întinsă
cultură clasică. A tradus şi tipărit multe cărţi de factură religioasă, istorică
şi literară. A tradus din latină în slavonă şi a tipărit (în 1647) lucrarea lui
Thomas Kempis Imitatio Christi,
iar din slavonă în româneşte Varlaam
şi Ioasaf (roman hagiografic-1649), versiune creştină a vieţii lui
Buda.
Comentarii
Trimiteți un comentariu