Treceți la conținutul principal

Redescoperirea antichitatii


            Umanismul a fost curentul de gândire ce a dominat epoca Renaşterii (secolele XIV-XVI), având expresii strălucite în plan cultural larg, în câmpul creaţiei artistice şi al concepţiilor filosofice şi ştiinţifice. Într-un sens istoric şi filosofic, prin umanism se înţelege o mişcare spirituală amplă, care s-a extins în toată Europa Occidentală, o mişcare ce pune în centrul preocupărilor sale omul şi condiţia umană. Este o orientare ce glorifică puterea de cunoaştere şi de creaţie a omului, capacitatea sa de autoperfecţionare culturală şi morală.
            Sensul iniţial al mişcării rezidă în redescoperirea antichităţii greco-romane şi în refuzul scolasticii medievale occidentale. Este o epocă de mare efervescenţă spirituală, în care descoperirile ştiinţifice şi tehnice din spaţiul societăţilor occidentale sunt acompaniate de descoperirile geografice, de inovaţiile stilistice şi de viziune în plan artistic, de schimbări de mentalitate şi de atitudine în plan social şi economic. Toate acestea lărgesc cadrele mentale ale epocii, pun bazele unei noi imagini asupra universului şi a omului. În centrul acestei revoluţii culturale stă o nouă concepţie asupra omului, diferită de cea dominată în perioada medievală.
            Este viziunea antropocentrică, prin care omul este consacrat în condiţia de valoare supremă pentru om, iar scopul său este desăvârşirea spirituală şi realizarea fericirii în viaţa practică. Interesul pentru om ca individ se leagă de apariţia noilor forţe economice şi sociale, burghezia, care impune treptat o viziune laică şi pragmatică despre om. Ea are interes pentru cunoaşterea naturii, pentru cun0oştinţe verificate şi aplicabile practic, care să schimbe realităţile şi modul de viaţă al oamenilor. Are loc o schimbare a mentalităţilor şi concepţiei asupra lumii, cu accent pe viaţa practică, pe munca productivă, pe competenţă şi acţiune. În ţările germanice, această nouă concepţie va intra în conflict cu rigorile şi dogmele catolice, fapt care va declanşa Reforma lui Luther şi afirmarea unui nou ethos religios şi a unor conduite economice, pe care Max Weber le va interpreta ca suporturi ale spiritului capitalist.
            Această nouă viziune asupra omului este exprimată şi în filozofie şi în ştiinţele naturii de Fr. Bacon, Copernic, Giordanoi Bruno, Galileo Galilei, Kepler. Ei pregătesc o nouă viziune ştiinţifică asupra lumii, impun treptat o altă paradigmă globală, cea a raţionalismului clasic. În sfera gândiri umaniste se afirmă Pico Dela Mirandola, Tomaso Campanela , Thomas Morus, Montaoigne, Erasmus, iar în arta plastică are loc efectiv o revoluţie estetică prin inovaţiile introduse de Durer, Michelangelo, Rafael, Leonardo Da Vinci, etc. Trecerea spre epoca modernă este făcută de Dante, Petrarca, Rabelais, Boccacio, Calderon Dela Barca, Shakespeare, Cervantes.
            Spiritul Renaşterii apusene se extinde treptat în toată Europa, inclusiv în spaţiul românesc. Umanismul redescoperă cultura antică, natura şi bucuriile vieţii, omul şi viaţa practică, raţiunea şi libertatea de cugetare.


PARTICULARITĂŢI ALE UMANISMULUI ROMÂNESC

            Mişcarea umanistă are la noi anumite particularităţi, întrucât contextul cultural şi condiţiile sociale erau diferite faţă de cele din ţările apusene. În primul rând e de remarcat faptul că umanismul se afirmă în spaţiul românesc cu o relativă întârziere (punctul de apogeu îl reprezintă secolul al XVII-lea), deşi fluxul unor influenţe occidentale poate fi detectat încă din vremea lui Ştefan cel Mare (preluarea unor elemente arhitecturale, în simbioză cu cele bizantine şi autohtone, modificări în iconografie, vestimentaţie, decoraţii, etc.). În al doilea rând, ideile umaniste au pătruns în mediul românesc odată cu intensificarea contactelor comerciale, politice şi culturale cu ţările occidentale, contacte ce au fost mijlocite fie individual (este cazul lui Petru Cercel sau Milescu-Spătarul), fie de un interes politic major al domnitorilor români (interesaţi în formarea unei coaliţii antiotomane, cu participarea puterilor occidentale). Pe lângă contactele strânse  cu mediul cultural polonez, dominat de spiritul catolic (Grigore Ureche şi Miron Costin), mişcarea umanistă este favorizată de expansiunea estică a curentelor protestante. Totodată, reprezentanţii umanismului românesc fac parte din pătura nobilimii, a boierilor şi a clerului, la care se adaugă cărturari de larg orizont (Udrişte Năsturel), dar baza orăşenească a mişcării era limitată. Trăsătura fundamentală a umanismului românesc constă în redescoperirea rădăcinilor noastre istorice şi în afirmarea originii latine a limbii şi a poporului român.
            Umaniştii au procedat la laicizarea gândirii şi au dezvoltat o distincţie între cunoaşterea dobândită prin cercetarea faptelor cu ajutorul raţiunii şi convingerile izvorâte din credinţă. Umaniştii au deschis noi orizonturi culturale, s-au opus autorităţii absolute a bisericii şi au fisurat astfel blocul dogmelor religioase, au promovat imagini diferite faţă de cele ale bisericii asupra omului şi a istoriei, sau au propus imagini raţionale despre lume alături de cele religioase.
            Reprezentanţii umanismului românesc trebuie apreciaţi pentru preţuirea pe care-au acordat-o omului şi a creaţiilor sale, elogiul adus cunoaşterii, culturii, educaţiei, învăţăturii, interesul pentru viaţa morală şi practică, pentru cunoaşterea şi interpretarea raţională a naturii şi a istoriei, pentru problemele sociale, istorice, politice, pentru faptul că sunt primii care afirmă răspicat originea latină a poporului român şi a limbii sale.
            Umanismul se manifestă în Ţările Române prin activitatea cronicarilor şi a cărturarilor care introduc tiparul, fac traduceri din textele religioase şi înlocuiesc limba slavonă cu cea românească în biserică şi în instituţiile politice. Ei întemeiază istoriografia naţională şi racordează spaţiul românesc la mişcările spirituale din lumea occidentală. O importanţă deosebită în această direcţie a avut-o contactul mediilor româneşti, în decursul secolului al XVI-lea, cu agenţii Reformei (lutherani şi calvini) agenţi care au stimulat traducerile şi tipăriturile în limba naţională, precum şi organizarea învăţământului în limba română.







SEMNIFICAŢIA MIŞCĂRII UMANISTE ÎN
CULTURA ROMÂNĂ

            Cronicarii şi personalităţile de vârf ale culturii române din veacul al XVII-lea au realizat un salt spre modernitate, o sinteză între umanismul popular şi umanismul renascentist. Contribuţia lor este esenţială pentru formarea conştiinţei naţionale şi introducerea unor noi forme de expresie culturală.
            Au susţinut, cu instrumentele vremii lor, ideea originii romane şi a unităţii poporului român, latinitatea limbii noastre, necesitatea dezvoltării noastre în acord cu ideile veacului şi cu datele noastre etnopsihologice. Ei descoperă, pe diverse filiere, ideile şi orientările culturale occidentale. Este mediul spiritual în care s-a format conştiinţa de sine a poporului român.
            Au tradus cărţi religioase, dar şi de altă factură, contribuind substanţial la formarea limbii literare.
            George Călinescu a proiectat o viziune nouă asupra culturii române din secolele XVI-XVIII, afirmând că această cultură poate fi asemuită cu un bloc de marmură în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu. Umanismul militant, preţuirea acordată învăţăturii şi ştiinţei, se completează cu ideea naţională, cu imperativul unităţii lingvistice şi spirituale, precum şi cu permanenta tendinţă de sincronizare cu orientările majore ale culturii europene.
            Românii dobândesc în secolele XVI-XVII o conştiinţă accentuată a identităţii lor, dar, în afară de ideea originii romane, intelectualii de elită ai acestei perioade (cronicarii împreună cu Cantemir) construiesc şi o conştiinţă critică, apăsat negativă, insistând asupra lucrurilor care ne lipsesc: istorii, şcoli, învăţătură şi artă frumoasă. La toţi întâlnim o lamentaţie istorică pentru situaţia de decădere în care se afla poporul român. Această durere ia forma fatalismului istoric, asociată cu ideea vremelniciei, a trecerii timpului şi a nestatornicie lucrurilor.

REPREZENTANŢI AI UMANISMULUI ROMÂNESC

                        NICOLAUS OLAHUS (1493-1568)

          Este primul umanist român, care s-a afirmat totodată ca un cărturar de notorietate europeană prin solida sa formaţie intelectuală şi prin vastul său orizont cultural. Bogata sa operă literară şi istorică, scrisă în latină, l-a consacrat în cercurile umaniştilor din epocă.
            Olahus a fost un spirit renascentist, afirmându-se ca scriitor, teolog, istoric şi geograf. Deşi a fost un înalt ierarh al bisericii catolice, el a explicat fenomenele istorice prin cauze naturale şi prin acţiune oamenilor,a criticat abuzurile nobilimii şi a militat pentru ameliorarea soartei iobagilor.
            Alături de corespondenţa vastă şi de scrierile teologice, principala sa lucrare este Hungaria et Atila (1536), la care se adaugă alte scrieri istorico-geografice (precum Chronicum).
            Este primul care afirmă în mod explicit şi argumentat originea latină a poporului român şi a limbii române, precum şi continuitatea românilor din Transilvania, Moldova şi Muntenia.

                        JOHANNES HONTERUS (1498-1549)

          Umanist sa, este un promotor al noilor concepţii ştiinţifice ale timpului, un susţinător al teoriei heliocentrice copernicane. În 1533 întemeiază un liceu evanghelic la Braşov, o tipografie şi o bibliotecă, în care a adunat numeroase cărţi şi manuscrise, din tot spaţiul românesc, unele recuperate din vestita bibliotecă a lui Matei Corvin de la Buda. În tipografia sa de la Braşov a publicat manuale didactice,  lucrări de gramatică latină şi greacă, culegeri din operele filosofilor antici (Platon, Cicero). A publicat şi Pandectele lui Iustinian (trata de drept civil). În lucrările sale a susţinut unitatea limbii române şi a poporului român.

                        IOANNES SOMMERUS (1542-1574)

Umanist şi scriitor important, a făcut parte din cercurile unitarienilor, aripa radicală a reformaţilor. A scris câteva tratate teologice, în care a făcut o critică profundă a catolicismului de pe poziţiile reformei lutherane, pe care a răspândit-o şi în spaţiul românesc. Ca poet, a scris în limba latină, dobândind o faimă europeană. Tot în latină a scris şi lucrarea Viaţa lui Iacob Despotul, voievodul moldovenilor, ce constituie un valoros izvor de informaţii istorice.
           
                      PETRU CERCEL (-1589)

          Frate a lui Mihai Viteazul, domn şi Ţării Româneşti pentru puţin timp, după care se refugiază în Franţa şi Italia.
            Scrie versuri în limba italiană şi este apreciat ca un principe al Renaşterii. A impresionat mediile occidentale prin cultura şi talentul său, prin cunoştinţele sale variate şi prin limbile pe care le ştia.

                        MIHAIL MOXA (de la mănăstirea Bistriţa din Oltenia)

          Este considerat primul cronicar în limba română, încă din vremea lui Mihai Viteazul. Lucrarea sa, Cronograful era concepută ca o istorie universală, compilată după cronica bizantină a lui Constantin Manasses, utilizând şi surse bulgare, greceşti, sârbeşti. Relatarea bătăliei de la Rovine şi Nicopole va fi un izvor de inspiraţie pentru Eminescu în Scrisoarea a III-a.






                        UDRIŞTE NĂSTUREL (1596-1659)

          Un umanist cu o întinsă cultură clasică. A tradus şi tipărit multe cărţi de factură religioasă, istorică şi literară. A tradus din latină în slavonă şi a tipărit (în 1647) lucrarea lui Thomas Kempis Imitatio Christi, iar din slavonă în româneşte Varlaam şi Ioasaf (roman hagiografic-1649), versiune creştină a vieţii lui Buda.


Comentarii