Având în vedere
elementele de diferenţiere faţă de concursul de infracţiuni, ca formă a
pluralităţii de infracţiuni, recidiva poate fi definită ca starea, situaţia,
împrejurarea în care se gaseşte o persoană ce săvârşeşte din nou o infracţiune după
ce anterior a fost condamnată sau a şi executat o pedeapsă pentru infracţiune.
Modalităţile recidivei
sunt formele pe care aceasta le poate avea în funcţie de variaţiunile celor doi
termeni ai săi şi anume:
·
Condamnarea
definitivă la o pedeapsă privată de libertate.
·
Săvârşirea
din nou a unei infracţiuni.
Vom avea în
vedere modalităţile recidivei în funcţie de momentul săvârşirii noii
infracţiuni.
Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi infracţiuni după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţîunea
anterioară şi mai înainte de executarea
în întregime a pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune.
Recidiva postexecutorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni
după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin graţiere,
prescripţie, pronunţare pentru infracţiunea anterioară.
Prin săvârşirea
din nou a unei infracţîuni după o condamnare definitivă la pedeapsa de
închisoare, pentru care a şi executat eventual pedeapsa, infractorul dovedeşte
o periculozitate sporită şi, de aceea, faţă de el reacţia represivă trebuie să
mai energică.
Caracterul de
cauză de agravare facultativă a pedepsei, pe care îl are recidiva, rezultă din
sisitemul de sancţionare prevăzut de Codul penal roman, care apreciază că este
posibilă agravarea pedepsei pentru cel ce săvârşeşte infracţiuni în stare de
recidivă. Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 Cod penal, s-a consacrat, ca sisitem[1] de
sancţionare, pentru recidivă postcondamnatorie, sistemul cumulului juridic cu
spor facultative, system prevăzut pentru concursul de infracţiuni.
Pedeapsa pentru
infracţiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie se stabileşte
ţinându-se seama de această stare, între limitele speciale prevăzute de lege
pentru respective infracţîune, putând fi chiar maximul special, la care se mai
poate aplica un spor.
Criminologul
german Erich Wulffen caracterizează pe infractorii profesionişti ca fiin acele
persoane care au o incapacitate psihică de a desfăşura o muncă socială
susţinută. Această incapacitate se dublează şi cu un dispreţ faţă de muncă, cu
o atitudine negativă faţă de cei ce desfăşoară o muncă organizată.
“Incapacitatea psihică”
de a munci nu provine în nici un caz dintr-o lipsă de voinţă. Procesele
volitive funcţionează la aceşti indivizi în mod normal, însă conţinutul lor se
îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea.
Dezgustul de
lucru şi lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent
vieţii provoacă la infractorii recidivişti o stare continuă de nelinişte, de
nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte este
aceea care alimentează tendinţa elaborată în cursul vieţii lor de vagabontaj şi
aventuri. Pe de altă parte, viaţa de instabilitate normal-vagabondă convine de
minune şi favorizează strălucit activitatea lor infracţională. Viaţa afectivă a
infractorilor se îndreaptă spre un hedonism de speţă inferioară, brutală,
exemplificată prin consumul de alcool, stupefiante, desfrâu sexual şi plăceri
“artistice” în genul varietului de mahala.
Trăirea în
acest mod a vieţii afective le provoacă o stare continuă de excibilitate psihică
la nivel subcortical şi astfel ei devin din ce în ce mai mult robi ai
instinctelor. Din această cauză, singurul amănunt important pentru ei este
clipa, aceşti oameni trăiesc veşnic în present sau într-un viitor foarte
apropiat.
Infractorul se
simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de “societatea nemiloasă” care
refuză să-i ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment îi pretinde.
Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, infractorii
recidivişti, prin “succesele” obţinute, ajung să se supraaprecieze şi manifestă
uneori excese de vanitate.
Indiferenţa
faţă de viitor este determinată de lipsa unor rădăcini în viţa colectivă şi a
unor valori etice spre care să tindă, iar acest lucru creează aparenţa unei
totale nepăsări faţă de propria soartă. Din acest motiv, ei par a fi curioşi,
dar în realitate nu sunt decât mult mai sensibili. Îi caracterizează o
indiferenţă elaborată în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi
mereu în pericol.
Se cunoaşte
sentimentalismul ieftin al infractorului recidivist. Aceasta nu duce lipsă nici
de sentimente “simpatice”, nici de sentimente “nesimpatice”. Un lucru sigur
este faptul că sentimentele “nesimpatice” sunt cele cu forţe mobilizare, ele
fiind resorturile principale care adesea
îl împing la acţiunile nelegiuite.
Dar se constată
că nivelul de recidivă este cu atât mai scăzut, cu cât se încarcerează mai
multe persoane pentru prima dată, adică faptul că există tendinţa puternică de
folosire a închisorii ca o soluţie de primă instanţă. Se poate spune în acest
caz că s-a reuşit să se îngradească recidiva?
Fenomenul
recidivei poate fi analizat plecând şi de la relaţia şomaj-criminalitate.
Merton propune
teoria încordării, a cărei idée centrală este aceea că inegalitatea şi sărăcia
pot impinge individual spre crimă. Faptul că majoritatea oamenilor nu comit
acte criminale este explicat de el prin acea că aceştia sunt legaţi de ordinea
convenţională prin atât de multe legături, încât nu se simt destul de liberi
pentru a încălca legea.
Tensiunea
dintre individ şi societate poate explica starea infracţională doar dacă este
însoţită de o suprastructură culturală care promovează justificări împotriva
inegalităţii. În perioada actuală, schimbările sociale au făcut ca ideea de
egalitate să marcheze profound sentimental de justiţie al oamenilor. Ca urmare,
sentimental justiţiei s-a întărit. Desigur, sentimental de injustiţie nu duce
automat la criminalitate, Mertor arătând că mai pot exista alte cinci reacţii
diferite la inegalitatea socială: conformismul, inovaţia, ritualismul,
retragerea, revolta.
Punctul de
plecare motivaţional al recidivei îl constituie idea că inegalitatea prezentă
în societate nu poate fi legitimă pentru toţi cetăţenii. Faptul că mediul de
provenienţă are o influenţă hotărâtoare asupra mărimii salariului este deja
demonstrate în literature de specialitate. De aici, sentimental de nedreptate
şi insatisfacţie faţă de propria poziţie socială, care poate conduce la o
tensiune ce creşte şansele criminalităţii.
În ce-i
priveşte pe şomerii care au ajuns în penitenciar, aceştia îşi pot pune
întrebarea firească: de ce ar trebui să respecte legile de vreme ce din cauza
lor au fost îndepărtaţi de pe piaţa muncii? Cu toate acestea numai 10% dintre
şomeri comit infracţiuni.
Dintre factorii
inhibatori care împiedică marea majoritate a cetăţenilor să comită infracţiuni
putem menţiona:
·
domeniul
relaţiilor semnificative: familie, prieteni, colegi etc: calitatea acestor
relaţii uneşte pe participanţi, împiedicându-i să comită fapte antisociale;
·
domeniul
social: investiţiile affective în familie, educaţie, carieră, perspective de
viitor îl determină pe individ să evalueze pierderile şi profiturile pe care i
le-ar aduce conduita criminală;
·
convingerile
morale: sunt funcţii ale poziţiei persoanei în cadrul relaţiilor sociale,
modificându-se o dată cu schimbarea acesteia. De aceea, şomajul prelungit va
produce modificări în opiniile persoanei.
Studii privind
etiologia comportamentului juvenil
Studiile de caz
relevă că este necesară intervenţia unor factori şi circumstanţe speciale care
să determine “ruperea” echilibrului comportamental, contribuind la
transformarea conduitei benigne, nonconformiste a adolescentului, minorului, într-una
malignă, infracţională. Identificarea acestor factori de risc de natură
familială, şcolară, stradală, confirmă faptul că o bună parte din aceşti minori
delicvenţi sunt victime ale educaţie greşit dirijate sau ale unor împrejurări
nefericite.
Aşadar,
climatul educaţional familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori, cei
mai importanţi fiind următorii:
1.
modul
de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropriere şi înţelegere,
acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
2.
sistemul
de atitudini parentale în raport cu diferitele norme şi valori sociale;
3.
modul
în care este perceput şi considerat copilul;
4.
modul
de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţial);
5.
gradul
de acceptare a unor comportamente variate a copiilor;
6.
dinamica
apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;
7.
modul
de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor.
8.
gradul
de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii.
Fără a avea
pretenţia stabilirii ponderii şi ierarhiei acestor factori delictogeni, mai
reprezentativi sunt:
1). Disfuncţii şi carenţe educative ale mediului
familial: -
dezorganizarea grupului familial prin abandon, despărţire în fapt, deces,
detenţie; - deprecierea morală şi afectivă a climatului conjugal; - insuficienţe
ale controlului parental; - deficienţe ale stilului educativ; - climat familial
hiperautoritar sau hiperpermisiv.
2). Eşecul şi abandonul şcolar: lipsa de
supraveghere a şcolii. Acest factor de risc are drept consecinţă
imposibilitatea dobândirii unei calificări profesionale şi a unui statut
socio-economic ridicat, ceea ce îi determină pe unii minori să încerce să
obţină venituri ilicite sau să ducă o viată parazitară. Copii inadaptaţi sau
dezadaptaţi şcolar intră în categoria “copiilor problemă”, care adoptă o
conduită deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţile şcolare.
Aceşti copii se
caracterizează de obicei prin: insubordonare în raport cu regulile şi normele
şcolare, lipsă de interes faţa de cerinţele şi obligaţiile şcolare, absenteismul,
repetenţia, conduita agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice.
Cercetările
efectuate confirmă faptul că există o corelaţie între conduita delicventă şi
nivelul pregătirii şcolare în sensul că delicvenţii minori, de regulă, prezintă
un nivel de pregătire şcolară foarte scăzut.
3). Asocierea în grup cu alţi minori sau
majori în unele anturaje dubioase scare-l influenţează pe minor în comiterea
unor acte antisociale.
4). Consumul de alcool; acesta acţinează în
direcţia dezinhibării tânărului de unele tendinţe de autocontrol şi
autostăpânire şi accentuării tendinţelor agresive potenţiale. Astfel, analizând
fenomenul infracţional, se descoperă că devianţa socială reprezintă rezultatul
unor circumstanţe ale vieţii, al unor înstrăinări dobândite, în care traseul
către comiterea delictului străbate 3 etape:
·
faza predelictuală – în care nu se ajunge la întâlnirea
cu justiţia, minorul încercând experimente noi, de la micile furtişaguri sau
practicarea jocurilor de norocpână la alcool sau experienţa prematură a unor
relaţii sexuale. Este momentul primului semnal de alarmă, când intervenţia
factorilor responsabili (familia, şcoala) are maxim de eficienţă.
·
faza comportamentului delictual
stabilizat – în care
se pune deja problema intervenţiei poliţiei şi a justiţiei, dar şansele de
resocializare se reduce simţitor;
·
faza comportamentului infracţional
recurent – care se
desfăşoară până în sfera patologicului, infractorul comiţând acte de maximă
gravitate şi de mare pericolsocial, şi în care infractorul recidivă devine
preponderant, recuperarea fiind aproape imposibilă.
Societatea ne
prezintă câteva cazuri oarecum tipice de delincvenţă juvenilă pe care le
subscrie unor cauzalităţi exacte, plecând de la refuzul tutelării de orice fel,
deci abandonarea formalismelor sociale, până la nevoia de compensaţie sau
căutarea unor stimuli sociali artificial creaţi care să lunge minorului plictisul bunăstării
materiale.
În toate
situaţiile prezentate apare, ca o trăsătură definitorie, inadaptabilitatea
subiecţilor evoluând până la spaţiul delictual. Orice comportament deviant
reprezintă manifestarea, mai mult sau mai puţin brutală, a unei stări
conflictuale apărute între individ şi colectivul căruia îi aparţine, în lanţul
stimul-recţie sau cauză–efect intervenind catalizatorul numit personalitate.
Minorii reveniţi
În cazul în
care minorii comit acte antisociale, se ridică problema reacţiei sociale
organizate în raport cu ei. Această reacţie vizează, pe de o parte, sancţiunea
aplicată şi, pe de altă parte, măsurile
de reeducare şi reinserţie socială.
În cadrul
sisitemului nostrum juridic (Codul penal), faţă de minorii cu comportamente
delicvente se aplică următoarele sancţiuni educative:
·
iternarea
într-o şcoală de muncă şi reeducare;
·
internarea
într-un institute medical-educativ;
·
încredinţarea
unui colectiv de muncă sau învăţătură;
În lucrarea sa Psihologie penitenciară, Gheorghe
Florian remarcă faptul că în şcolile speciale de muncă şi reeducare, din
efectivul de minori, aproximativ 10% sunt reveniţi. Din această cauză, sus numitul
autor efectuează un studio pentru a stabili măsuri de perfecţionare a
procesului de recuperare a lor.
Studiul,
efectuat în 1986, a fost conceput ca o discuţie cu fiecare minor separate,
urmărind dezvăluirea cauzelor care i-au făcut ca după liberare să săvârşească
noi infracţiuni; lotul de minori care au făcut parte din acest studio este
format din 330 de tineri liberaţi în baza Decretului nr. 290/1984. Tinerii
aveau vârste de 16, 17 şi 18 ani în proporţie de 82,45%, iar în acest lot
analizat nu se afla nici o fată.
Din realizarea
acestui studiu au rezultat o serie de aspecte semnificative pentru orientarea
procesului de recuperare şi de reintegrare socio-profesională a minorilor.
Reţine atenţia
faptul că o mare parte din lotul menţionat a săvârşit infracţiuni la un
interval scurt de timp după liberare: 40,48% sub 3 luni; 24,71% între 3-6 luni;
34,82% peste 6 luni.
Din analiza
răspunsurilor date de minori se desprind unele concluzii cu privire la cauzele
şi condiţiile în care aceştia au săvârşit noile infracţiuni. Faptul că după
liberare 82,14% dintre ei s-au întors în familie şi 8,93% la rude ar fi trebuit
să fie un factor favorizant pentru reintegrarea lor socială. Părinţii sau
rudele apropiate nu au fost în măsură ori nu s-au preocupat de supravegherea şi
îndrumarea minorilor respective, lasându-i să săvârşească alte fapte penale.
Din aceeaşi
cauză a lipsei de îndrumare şi chiar a unor exemple negative din partea
acestora, peste 21% dintre cei aflaţi în studio au săvârşit noile infracţiuni
aflându-se sub influenţa alcoolului. Din dorinţa de distracţie şi aventură,
12,5% dintre minorii analizaţi au săvârşit din nou fapte penale.
O altă cauză o
constituie influenţa negativă exercitată asupra unor grupuri sau mediile în
care au fost atraşi. Ei înşişi apreciază, în proporţie de 52,38% că au săvârşit
infracţiunea sub influenţa anturajului. Constatarea principală a astudiului
este însă faptul că săvârşirea de noi infracţiuni a avut drept cauză de maximă
importanţă lipsa lor de pregătire pentru
a se pute încadra în producţie.
Datorită
perioadei scurte în care s-au aflat în şcolile speciale, la liberare 95% dintre
ei nu aveau calificare într-o meserie.
Posibilităţile
de resocializare necesită o evoluţie bună a minorilor după liberare, moment de
la care tutela educaţională dispare sau se estompează.
1. Constantin
Bulai, A. Filipaş, Constantin Mitrache, Drept
Penal Roman, curs selective pentru licenţă, Editura Press Mihaela SRL,
Bucureşti, 1997;
2. J.Pinatel, La criminologie, Paris, 1979;
3. P.Cannat, La reeducation des delinquents recidivists, Paris, 1955;
4. R. Mertor, Elements de theorie et de la methode
sociologique, Paris,
1965;
5. “Revista de ştiinţă penitenciară”, nr.
3-4/1996;
6. Tudorel
Butoi, Ioana Teodora Butoi, Psihologie
judiciară, Tratat universitar II, Editura România de mâine;
Comentarii
Trimiteți un comentariu