sâmbătă, 18 august 2012

Recidiva din punct de vedere psihologic








Având în vedere elementele de diferenţiere faţă de concursul de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, recidiva poate fi definită ca starea, situaţia, împrejurarea în care se gaseşte o persoană ce săvârşeşte din nou o infracţiune după ce anterior a fost condamnată sau a şi executat o pedeapsă pentru infracţiune.
Modalităţile recidivei sunt formele pe care aceasta le poate avea în funcţie de variaţiunile celor doi termeni ai săi şi anume:
·        Condamnarea definitivă la o pedeapsă privată de libertate.
·        Săvârşirea din nou a unei infracţiuni.
Vom avea în vedere modalităţile recidivei în funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni.
Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţîunea anterioară  şi mai înainte de executarea în întregime a pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune.
Recidiva postexecutorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin graţiere, prescripţie, pronunţare pentru infracţiunea anterioară.










Prin săvârşirea din nou a unei infracţîuni după o condamnare definitivă la pedeapsa de închisoare, pentru care a şi executat eventual pedeapsa, infractorul dovedeşte o periculozitate sporită şi, de aceea, faţă de el reacţia represivă trebuie să mai energică.
Caracterul de cauză de agravare facultativă a pedepsei, pe care îl are recidiva, rezultă din sisitemul de sancţionare prevăzut de Codul penal roman, care apreciază că este posibilă agravarea pedepsei pentru cel ce săvârşeşte infracţiuni în stare de recidivă. Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 Cod penal, s-a consacrat, ca sisitem[1] de sancţionare, pentru recidivă postcondamnatorie, sistemul cumulului juridic cu spor facultative, system prevăzut pentru concursul de infracţiuni.
Pedeapsa pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie se stabileşte ţinându-se seama de această stare, între limitele speciale prevăzute de lege pentru respective infracţîune, putând fi chiar maximul special, la care se mai poate aplica un spor.


Criminologul german Erich Wulffen caracterizează pe infractorii profesionişti ca fiin acele persoane care au o incapacitate psihică de a desfăşura o muncă socială susţinută. Această incapacitate se dublează şi cu un dispreţ faţă de muncă, cu o atitudine negativă faţă de cei ce desfăşoară o muncă organizată.
“Incapacitatea psihică” de a munci nu provine în nici un caz dintr-o lipsă de voinţă. Procesele volitive funcţionează la aceşti indivizi în mod normal, însă conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea.
Dezgustul de lucru şi lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent vieţii provoacă la infractorii recidivişti o stare continuă de nelinişte, de nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte este aceea care alimentează tendinţa elaborată în cursul vieţii lor de vagabontaj şi aventuri. Pe de altă parte, viaţa de instabilitate normal-vagabondă convine de minune şi favorizează strălucit activitatea lor infracţională. Viaţa afectivă a infractorilor se îndreaptă spre un hedonism de speţă inferioară, brutală, exemplificată prin consumul de alcool, stupefiante, desfrâu sexual şi plăceri “artistice” în genul varietului de mahala.
Trăirea în acest mod a vieţii afective le provoacă o stare continuă de excibilitate psihică la nivel subcortical şi astfel ei devin din ce în ce mai mult robi ai instinctelor. Din această cauză, singurul amănunt important pentru ei este clipa, aceşti oameni trăiesc veşnic în present sau într-un viitor foarte apropiat.
Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de “societatea nemiloasă” care refuză să-i ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment îi pretinde. Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, infractorii recidivişti, prin “succesele” obţinute, ajung să se supraaprecieze şi manifestă uneori excese de vanitate.
Indiferenţa faţă de viitor este determinată de lipsa unor rădăcini în viţa colectivă şi a unor valori etice spre care să tindă, iar acest lucru creează aparenţa unei totale nepăsări faţă de propria soartă. Din acest motiv, ei par a fi curioşi, dar în realitate nu sunt decât mult mai sensibili. Îi caracterizează o indiferenţă elaborată în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol.
Se cunoaşte sentimentalismul ieftin al infractorului recidivist. Aceasta nu duce lipsă nici de sentimente “simpatice”, nici de sentimente “nesimpatice”. Un lucru sigur este faptul că sentimentele “nesimpatice” sunt cele cu forţe mobilizare, ele fiind resorturile principale  care adesea îl împing la acţiunile nelegiuite.
Dar se constată că nivelul de recidivă este cu atât mai scăzut, cu cât se încarcerează mai multe persoane pentru prima dată, adică faptul că există tendinţa puternică de folosire a închisorii ca o soluţie de primă instanţă. Se poate spune în acest caz că s-a reuşit să se îngradească recidiva?
Fenomenul recidivei poate fi analizat plecând şi de la relaţia şomaj-criminalitate.
Merton propune teoria încordării, a cărei idée centrală este aceea că inegalitatea şi sărăcia pot impinge individual spre crimă. Faptul că majoritatea oamenilor nu comit acte criminale este explicat de el prin acea că aceştia sunt legaţi de ordinea convenţională prin atât de multe legături, încât nu se simt destul de liberi pentru a încălca legea.
Tensiunea dintre individ şi societate poate explica starea infracţională doar dacă este însoţită de o suprastructură culturală care promovează justificări împotriva inegalităţii. În perioada actuală, schimbările sociale au făcut ca ideea de egalitate să marcheze profound sentimental de justiţie al oamenilor. Ca urmare, sentimental justiţiei s-a întărit. Desigur, sentimental de injustiţie nu duce automat la criminalitate, Mertor arătând că mai pot exista alte cinci reacţii diferite la inegalitatea socială: conformismul, inovaţia, ritualismul, retragerea, revolta.
Punctul de plecare motivaţional al recidivei îl constituie idea că inegalitatea prezentă în societate nu poate fi legitimă pentru toţi cetăţenii. Faptul că mediul de provenienţă are o influenţă hotărâtoare asupra mărimii salariului este deja demonstrate în literature de specialitate. De aici, sentimental de nedreptate şi insatisfacţie faţă de propria poziţie socială, care poate conduce la o tensiune ce creşte şansele criminalităţii.
În ce-i priveşte pe şomerii care au ajuns în penitenciar, aceştia îşi pot pune întrebarea firească: de ce ar trebui să respecte legile de vreme ce din cauza lor au fost îndepărtaţi de pe piaţa muncii? Cu toate acestea numai 10% dintre şomeri comit infracţiuni.
Dintre factorii inhibatori care împiedică marea majoritate a cetăţenilor să comită infracţiuni putem menţiona:
·        domeniul relaţiilor semnificative: familie, prieteni, colegi etc: calitatea acestor relaţii uneşte pe participanţi, împiedicându-i să comită fapte antisociale;
·        domeniul social: investiţiile affective în familie, educaţie, carieră, perspective de viitor îl determină pe individ să evalueze pierderile şi profiturile pe care i le-ar aduce conduita criminală;
·        convingerile morale: sunt funcţii ale poziţiei persoanei în cadrul relaţiilor sociale, modificându-se o dată cu schimbarea acesteia. De aceea, şomajul prelungit va produce modificări în opiniile persoanei.




Studii privind etiologia comportamentului juvenil
Studiile de caz relevă că este necesară intervenţia unor factori şi circumstanţe speciale care să determine “ruperea” echilibrului comportamental, contribuind la transformarea conduitei benigne, nonconformiste a adolescentului, minorului, într-una malignă, infracţională. Identificarea acestor factori de risc de natură familială, şcolară, stradală, confirmă faptul că o bună parte din aceşti minori delicvenţi sunt victime ale educaţie greşit dirijate sau ale unor împrejurări nefericite.
Aşadar, climatul educaţional familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori, cei mai importanţi fiind următorii:
1.     modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropriere şi înţelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
2.     sistemul de atitudini parentale în raport cu diferitele norme şi valori sociale;
3.     modul în care este perceput şi considerat copilul;
4.     modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţial);
5.     gradul de acceptare a unor comportamente variate a copiilor;
6.     dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;
7.     modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor.
8.     gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii.
Fără a avea pretenţia stabilirii ponderii şi ierarhiei acestor factori delictogeni, mai reprezentativi sunt:
1). Disfuncţii şi carenţe educative ale mediului familial: - dezorganizarea grupului familial prin abandon, despărţire în fapt, deces, detenţie; - deprecierea morală şi afectivă a climatului conjugal; - insuficienţe ale controlului parental; - deficienţe ale stilului educativ; - climat familial hiperautoritar sau hiperpermisiv.
2). Eşecul şi abandonul şcolar: lipsa de supraveghere a şcolii. Acest factor de risc are drept consecinţă imposibilitatea dobândirii unei calificări profesionale şi a unui statut socio-economic ridicat, ceea ce îi determină pe unii minori să încerce să obţină venituri ilicite sau să ducă o viată parazitară. Copii inadaptaţi sau dezadaptaţi şcolar intră în categoria “copiilor problemă”, care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţile şcolare.
Aceşti copii se caracterizează de obicei prin: insubordonare în raport cu regulile şi normele şcolare, lipsă de interes faţa de cerinţele şi obligaţiile şcolare, absenteismul, repetenţia, conduita agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice.
Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelaţie între conduita delicventă şi nivelul pregătirii şcolare în sensul că delicvenţii minori, de regulă, prezintă un nivel de pregătire şcolară foarte scăzut.
3). Asocierea în grup cu alţi minori sau majori în unele anturaje dubioase scare-l influenţează pe minor în comiterea unor acte antisociale.
4). Consumul de alcool; acesta acţinează în direcţia dezinhibării tânărului de unele tendinţe de autocontrol şi autostăpânire şi accentuării tendinţelor agresive potenţiale. Astfel, analizând fenomenul infracţional, se descoperă că devianţa socială reprezintă rezultatul unor circumstanţe ale vieţii, al unor înstrăinări dobândite, în care traseul către comiterea delictului străbate 3 etape:
·        faza predelictuală – în care nu se ajunge la întâlnirea cu justiţia, minorul încercând experimente noi, de la micile furtişaguri sau practicarea jocurilor de norocpână la alcool sau experienţa prematură a unor relaţii sexuale. Este momentul primului semnal de alarmă, când intervenţia factorilor responsabili (familia, şcoala) are maxim de eficienţă.
·        faza comportamentului delictual stabilizat – în care se pune deja problema intervenţiei poliţiei şi a justiţiei, dar şansele de resocializare se reduce simţitor;
·        faza comportamentului infracţional recurent – care se desfăşoară până în sfera patologicului, infractorul comiţând acte de maximă gravitate şi de mare pericolsocial, şi în care infractorul recidivă devine preponderant, recuperarea fiind aproape imposibilă.
Societatea ne prezintă câteva cazuri oarecum tipice de delincvenţă juvenilă pe care le subscrie unor cauzalităţi exacte, plecând de la refuzul tutelării de orice fel, deci abandonarea formalismelor sociale, până la nevoia de compensaţie sau căutarea unor stimuli sociali artificial creaţi care să lunge minorului plictisul bunăstării materiale.
În toate situaţiile prezentate apare, ca o trăsătură definitorie, inadaptabilitatea subiecţilor evoluând până la spaţiul delictual. Orice comportament deviant reprezintă manifestarea, mai mult sau mai puţin brutală, a unei stări conflictuale apărute între individ şi colectivul căruia îi aparţine, în lanţul stimul-recţie sau cauză–efect intervenind catalizatorul numit personalitate.
Minorii reveniţi
În cazul în care minorii comit acte antisociale, se ridică problema reacţiei sociale organizate în raport cu ei. Această reacţie vizează, pe de o parte, sancţiunea aplicată şi, pe de altă  parte, măsurile de reeducare şi reinserţie socială.
În cadrul sisitemului nostrum juridic (Codul penal), faţă de minorii cu comportamente delicvente se aplică următoarele sancţiuni educative:
·        iternarea într-o şcoală de muncă şi reeducare;
·        internarea într-un institute medical-educativ;
·        încredinţarea unui colectiv de muncă sau învăţătură;
În lucrarea sa Psihologie penitenciară, Gheorghe Florian remarcă faptul că în şcolile speciale de muncă şi reeducare, din efectivul de minori, aproximativ 10% sunt reveniţi. Din această cauză, sus numitul autor efectuează un studio pentru a stabili măsuri de perfecţionare a procesului de recuperare a lor.
Studiul, efectuat în 1986, a fost conceput ca o discuţie cu fiecare minor separate, urmărind dezvăluirea cauzelor care i-au făcut ca după liberare să săvârşească noi infracţiuni; lotul de minori care au făcut parte din acest studio este format din 330 de tineri liberaţi în baza Decretului nr. 290/1984. Tinerii aveau vârste de 16, 17 şi 18 ani în proporţie de 82,45%, iar în acest lot analizat nu se afla nici o fată.
Din realizarea acestui studiu au rezultat o serie de aspecte semnificative pentru orientarea procesului de recuperare şi de reintegrare socio-profesională a minorilor.
Reţine atenţia faptul că o mare parte din lotul menţionat a săvârşit infracţiuni la un interval scurt de timp după liberare: 40,48% sub 3 luni; 24,71% între 3-6 luni; 34,82% peste 6 luni.
Din analiza răspunsurilor date de minori se desprind unele concluzii cu privire la cauzele şi condiţiile în care aceştia au săvârşit noile infracţiuni. Faptul că după liberare 82,14% dintre ei s-au întors în familie şi 8,93% la rude ar fi trebuit să fie un factor favorizant pentru reintegrarea lor socială. Părinţii sau rudele apropiate nu au fost în măsură ori nu s-au preocupat de supravegherea şi îndrumarea minorilor respective, lasându-i să săvârşească alte fapte penale.
Din aceeaşi cauză a lipsei de îndrumare şi chiar a unor exemple negative din partea acestora, peste 21% dintre cei aflaţi în studio au săvârşit noile infracţiuni aflându-se sub influenţa alcoolului. Din dorinţa de distracţie şi aventură, 12,5% dintre minorii analizaţi au săvârşit din nou fapte penale.
O altă cauză o constituie influenţa negativă exercitată asupra unor grupuri sau mediile în care au fost atraşi. Ei înşişi apreciază, în proporţie de 52,38% că au săvârşit infracţiunea sub influenţa anturajului. Constatarea principală a astudiului este însă faptul că săvârşirea de noi infracţiuni a avut drept cauză de maximă importanţă  lipsa lor de pregătire pentru a se pute încadra în producţie.
Datorită perioadei scurte în care s-au aflat în şcolile speciale, la liberare 95% dintre ei nu aveau calificare într-o meserie.
Posibilităţile de resocializare necesită o evoluţie bună a minorilor după liberare, moment de la care tutela educaţională dispare sau se estompează.








1. Constantin Bulai, A. Filipaş, Constantin Mitrache, Drept Penal Roman, curs selective pentru licenţă, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997;
2. J.Pinatel, La criminologie, Paris, 1979;
3. P.Cannat, La reeducation des delinquents recidivists, Paris, 1955;
4. R. Mertor, Elements de theorie et de la methode sociologique, Paris, 1965;
5. “Revista de ştiinţă penitenciară”, nr. 3-4/1996;
6. Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Psihologie judiciară, Tratat universitar II, Editura România de mâine;








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu