Realismul este un curent
literar care ia naştere în secolul al XIX-lea şi domină în bună parte şi
secolul nostru. Dintre speciile literare, romanul se află în prim-planul
preocupării scriitorilor realişti. În principal, realismul preferă romanul-fluviu,
desfăşurat pe mai multe planuri narative, cu acţiune amplă şi numeroase
personaje şi în care sunt reconstituite cu minuţiozitate amănuntele unei epoci
istorice. Scriitorul realist prezintă moravurile, viaţa culturală, mecanismul
social, oferind impresionant de multe informaţii despre epoca transfigurată
artistic. De multe ori, descrie arhitectura epocii, străzi şi clădiri unanim
cunoscute, reproduce articole de ziar, comentează cărţile de succes, copiază
documente istorice, prezintă îmbrăcămintea personajului, pentru a-i sublinia
caracterul sau personalitatea, dar semnalează şi amănunte strict legate de
modă. Toate acestea contribuie la impresia de frescă socială-tablou amplu ce
surprinde toate sectoarele curente ale cotidianului.
Raportarea operei lui
Rebreanu trebuie făcută la Tolstoi, Dostoievski, prin prezenta ideii ca omul se
purifica prin durere si prin întoarcerea la credinţă, la Zola incluzând
elemente naturaliste, prin prezenta instinctualităţii, a obsesiei, scenele de
durere , crime ,la Reymond prin descrierea ţărănimii, la Proust, prin prezenta
memoriei involuntare. Ion, este un erou stendhalian precum Julien Sorel, râvnind la o ascensiune sociala rapidă.
E.Lovrinescu spunea: ”In psihologia lui Ion, scriitorul a întrebuinţat, într-o
măsură oarecare simplitatea artei clasice, reducându-l la instinctul principal,
tot aşa cum eroii lui Moliere se organizează
in jurul unei singure mari pasiuni.
Enigma Otiliei este un roman realist obiectiv de tip balzacian, în
primul rând prin tema abordată: moştenirea, care declanşează şi mobilizarea
energiei umane ce se înfruntă. Titlul iniţial al romanului era “Părinţii
Otiliei” (schimbat de editor) şi ilustra motivul balzacian la paternităţii,
concretizat în raportul dintre părinţi şi copii (Costache - Otilia, Pascalopol
- Otilia şi ceilalţi), pe fundalul societăţii bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea.
Inceputul romanului realist
se clădeşte pe secvenţe memorabile (aşa cum este venirea lui Felix în strada
Antim) şi care trasează principalele planuri epice, sugerează conflictul său,
uneori, prezintă personajele principale.
Scena care deschide romanul
lui Călinescu este definitorie pentru tema operei şi pentru relaţia socială în
care pătrunde Felix. Întâlnirea dintre un tânăr orfan şi Costache Giurgiuveanu
se caracterizează prin neputinţa stabilirii unor punţi de comunicare.
Scriitorul nu da explicaţii în legătură cu reacţia lui Costache din momentul în
care îşi vede nepotul, ci realizează un amănunţit portret fizic.
Naraţiunea începe cu
descrierea drumului care duce spre satul Pripas:
“Din
şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în
stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de
Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită,
spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă
şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârladului”.
Obicei străvechi ajuns până
în zilele noastre, hora are rol social de confirmare a legăturilor dintre
individ şi lume. Intrarea în horă presupune un adevărat ritual, pentru că
reprezintă un mod de a anunţa intrarea adolescentului în rândul maturilor. Din
acest motiv, momentul constituie un eveniment de confirmare.
Cu o structură bine echilibrată,
în două părţi, intitulate sugestiv Glasul Pământului şi Glasul
iubirii, romanul cuprinde în albia lui viaţa satului transilvănean înainte
de război. O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu
cine vorbesc oamenii: primarul stă cu bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le
însoţeşte cu gesturi hotărâte; bărbaţii îşi scot pălăriile la apropierea
preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorul satului. Primarul şi fruntaşii
satului ies la poartă întru întâmpinarea “domnilor”.
Modalităţile de
caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul
fizic, caracterizarea prin fapte, prin acţiuni, opiniile personajelor,
caracterizarea făcută de către alte personaje şi autocaracterizarea.
Scriitorul, omniscient, vorbeşte în fiecare
personaj, face aprecieri asupra lor.
Prin Costache Giurgiuveanu se continuă tipologia avarului din
literatura română (Hagi Tudose) şi universală (Gobseck, Goriot, Grandet),
conturându-se un personaj complex. În raport cu moş Costache se definesc moral,
celelalte personaje, pentru că el deţine averea care-i polarizează pe toţi.
Povestea ascensiunii şi surpării lui Ion adună în cuprinsul ei,
concentrată, închisă parcă într-un cerc, întreaga existenţă de altădată a
Transilvaniei româneşti. Lumea ţărănească cu straturile ei nu fără comunicare
unele cu altele, dar vizibil delimitate, lumea intelectualităţii săteşti:
învăţătorul, preotul, apoi autorităţile: primarul, notarul, liota politicienilor
în goană după voturi; de asemenea, datinile ardelene specifice, legate de horă,
nuntă, înmormântare; într-un cuvânt, viaţa satului în toate înfăţişările ei
alcătuieşte un amplu şi magistral caleidoscop în cuprinsul romanului lui
Rebreanu. “Ion” este o densă monografie sau, mai precis, o epopee a
satului românesc de peste munţi.
Autorul este omniscient
(ştie totul), aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul,
situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu Descrierea minuţioasă a
străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor etc.), pustie şi întunecată, având
un aspect “bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri,
ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se “dezghioga”,
făceau din strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Naraţiunea se desfăşoară
obiectiv, de la relatarea omniscientă la notaţia succintă, lipsită de
comentariile autorului. În general, romanul realist este lipsit de discurs
retoric. Vocea auctorială nu imixtează acţiunea, ci o construieşte direct.
Dintre scriitorii români reprezentativi pentru acest curent literar îi amintim
pe Liviu Rebreanu, George Călinescu, Cezar Petrescu, Marin Preda, ş.a.
Construit în spirit clasic
balzacian şi cu o viziune realistă, “Enigma Otiliei” asimilează elemente
ale romantismului modern: introspecţia, fineţea, luciditatea şi precizia
analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii, tulburătoare
şi derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări psihice (alienarea,
senilitatea, dedublare conştiinţei - Simion Tulea), pentru studiul
consecinţelor eredităţii (Titi), toate intră în sfera modernului.
Prin romanul “Ion”, Liviu
Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari dimensiuni în
care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia
construcţiilor monumentale.
Punând piatra de temelie a
romanului românesc modern, Liviu Rebreanu s-a realizat ca un creator de primă
însemnătate şi operele sale reprezentative şi-au asigurat în patrimoniul artei
un loc privilegiat, alături de înfăptuirile de o rezistenţă verificată ale
literaturii universale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu