Razboiul din Coreea
Rivalitatea sovieto-americana
a dominat relatiile internationale din perioada de dupa cel de-al doilea razboi
mondial si a atras pe orbita sa multe dispute internationale ale caror radacini
nu se regasesc în aceasta competitie, ca de exemplu, conflictul Arabo-israelian
în care, initial, ambele parti au sustinut cauza israeliana.
Crizele
initiale ale Razboiului Rece au avut în vedre Turcia si Iranul, dar estul Asiei
a fost, în general, neimplicat în dispute, în ciuda razboiului civil din China
(1946-1949), care a condus la instaurarea în acest spatiu a unui regim
comunist, apropiat Moscovei.
Razboiul din Coreea a
determinat largirea zonei de „containment” în întreg perimetrul estic al Asiei.
Desi în politica SUA se remarca o crestere a cheltuielilor destinate apararii
si o extindere geografica a zonei de îngradire a URSS înca din perioada
premergatoare razboiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, conditia
necesara pentru consolidarea acestui proces.
La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a
înclinat catre ideea împingerii granitei cât mai spre nord posibil. În aceasta
ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie, propunere
acceptata fara nici un fel de obiectie de Stalin, deoarece chiar daca lasa doua
treimi din populatie în sud, plasa sub influenta sovietica zona nordica mult
mai industrializata. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid
Comunist, care sa serveasca intereselor sovietice, suprimând totodata si un
numar de revolte anti-comniste.
SUA,
considerând Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a decis sa
instaleze un guvern autohton în sud si sa se retraga cu un minim de efecte
negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere în mai 1948,
sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constitutiei Republicii
Coreea. Între timp, în Nord Rusia a contraatacat prin institutionalizarea
Republicii Democrate Populare Coreene si sfârsind prin a-si retrage trupele în
luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul sovieticilor retragându-si
trupele, evitând astfel sa fie atrase în ostilitatile determinate de o invazie
nord-coreeana (fapt ce parea a fi foarte probabil). Totusi, SUA nu dorea sa
asiste la o prabusire a Coreei de Sud si a furnizat guvernului de la Seul
suficient suport economic si militar pentru a putea face fata provocarilor
interne si atacurilor de guerila. Astfel, pâna în anul 1950 Coreea de Sud îsi
consolidase securitatea interna, însa o serie de probleme precum cresterea
pretului la orez a dat nastere la nemultumiri punând în dificultate
administratia Rhee
Liderul
nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a
Coreei de Sud motivând ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active
în Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci când Partidul va da
semnalul. Aceste afirmatii se bazau pe existenta, nedovedita însa, a unui numar
de 77000 luptatori de guerila si a altor 500000 de comunisti aflati în
ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat initiativa
nord-coreeana argumentând ca Statele Unite nu vor interveni din moment ce
razboiul ar fi o problema interna a Coreei. Stalin, desi nu la fel de
încrezator precum cei doi lideri asiatici, a încuviintat invazia mizând pe un
conflict de scurta durata si pe o victorie rapida a Nordului si evitând în
acest fel o interventie americana. Dând dovada de precautie, dupa un proces
masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia si-a retras consilierii
militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict. Ulterior,
Hrusciov a criticat aceasta decizie sustinând ca implicarea unuia sau a doua
detasamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura victoria
Nordului.
În timpul invaziei
din 25 Iunie 1950 american, Harry Truman, se afla în vacanta. Ulterior, acesta
a declarat ca, în drum spre Washington si-a
amintit de Manciuria (1931), Ethiopia
(1935-1936) si de Austria
(1938) când pasivitatea democratiilor occidentale a încurajat escaladarea
conflictului :
„Daca aceasta actiune ar fi ramas fara replica, ar fi dus la izbucnirea
celui de-al Treilea Razboi Mondial, asa cum incidente similare au condus la
declansarea celui de-al doilea…Era de asemenea limpede pentru mine ca
fundamentele si principiile Natiunilor Unite erau amenintate în cazul în care
acest atac neprovocat nu era stopat.”
Acest
punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directiva a unui oficial
francez aprecia ca pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului.
Potrivit
spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor natiuni
vest-europene pareau a fi intrat într-o stare de panica, pe masura ce asteptau
sa vada daca Statele Unite vor actiona sau nu; exista si temerea SUA, cauzata
de faptul ca o eventuala neimplicare ar determina Europa sa adopte o pozitie
neutra. Asadar, decizia Statelor Unite de a se implica în conflict nu a fost
luata în virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau
datorita importantei sale strategice, ci în dorinta amortizarii tensiunilor
generate în sistemului international. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate
al ONU, care datorita boicotului sovietic, a putut condamna invazia si soma
Coreea de Nord sa se retraga. Asa cum era de asteptat somatia a ramas fara
raspuns, astfel încât SUA a extins ajutorul naval si aerian acordat Coreei de
Sud stiind ca se va bucura de sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite, în ciuda
faptului ca initiativa a premers unei solicitari adresate membrilor pentru a
participa la stoparea agresiunii. Este de prezumat ca SUA ar fi adoptat acelasi
comportament si în cazul în care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a
face uz de dreptul de veto în Consiliu de Securitate, dar trebuie mentionat ca
o componenta importanta a politicii administratiei Truman a fost aceea de a
asigura functionalitatea ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor
de securitate colectiva. De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a
legitima un razboi a carui comanda a cazut pe umerii Statelor Unite si în
cadrul caruia toate deciziile importante au fost luate de catre americani. În
cele din urma, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adauga si
Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth britanic
si Turciei având însa o importanta semnificativa.
Initial,
ajutorul Statelor Unite si Marii Britanii s-a materializat în suport aerian si
naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, ca
acest ajutor va fi suficient. În curând, însa (pana la sfârsitul lunii iunie)
s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel încât presedintele Truman a
autorizat trimiterea de trupe terestre.
Reusita
Invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat administratia americana
sa se întrebe ce va urma. Initial, Statele Unite au declarat ca interventia are
ca scop restabilirea ordinii de dinainte de razboi, dar în timpul verii anului
1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27
septembrie MacArthur a fost instruit sa procedeze în consecinta, fiind asigurat
ca este putin probabil ca URSS si China sa ofere suport militar Coreei. Acest
mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. La momentul respectiv
decizia era justificata din mai multe puncte de vedere:
1.
practica pedepsirii agresorului îsi mai gasise aplicare în politica Aliatilor
(în anii 1944-1945 Aliatii nu s-au oprit la frontierele Germaniei).
2.
trebuia prevenita o eventuala regrupare a fortelor nord-coreene si izbucnirea
unui nou conflict.
3. se
creau premisele necesare implementarii politicii ONU privitoare la reunificarea
Coreei prin organizarea de alegeri libere.
Astfel,
pe 7 octombrie 1950 o rezolutie britanica, aprobata cu o majoritate covârsitoare
de Adunarea Generala, a împuternicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa
„restabileasca ordinea în întreaga Peninsula” si sa organizeze alegeri.
Pe 3
octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio ca tara
sa se considera îndreptatita sa intervina, daca trupele ONU sau cele
sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea în conflict
înca din vara anului 1950 (mai precis, iulie 1950), când SUA a angajat trupe
atât pe teritoriul Coreei de Sud cât si în Strâmtoarea Taiwan. La acel moment,
China a amânat invazia Taiwanului si a început pregatirea pentru „o interventie
în razboiul Coreean daca va fi necesar”. O luna mai târziu Mao îsi exprima
îngrijorarea fata de o victorie a americanilor în Coreea declarând ca ”în cazul
în care Statele Unite imperialiste câstiga razboiul, vor deveni mai arogante si
vor fi o amenintare la adresa noastra”. La sfârsitul lunii septembrie China se
considera apta de a intra în razboi. Astfel pregatita si bazându-se si pe
suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong decide, la doua zile dupa ce
trupele sud-coreene traversasera Paralela 38 sa intre în razboi la mijlocul
lunii octombrie. Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii
asigurarii suportului aerian si astfel a determinat Biroul Politic al
Partidului Comunist Chinez sa-si reconsidere pozitia. Dar Mao face presiuni în
vederea materializarii interventiei armate, astfel încât la data de 19
octombrie trupele chineze penetreaza în forta spatiul nord-coreean.
La sfârsitul
lunii noiembrie MacArthur lanseaza ofensiva finala în dorinta de a atinge
malurile Fluviului Yalu, dar actiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineza.
Astfel, înfrângerea suferita de trupele americane în Bazinul Changjin,
coroborata cu înfrângerea Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o
retragere generala. La data de 6 decembrie, fortele comuniste au ocupat
P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost împins la doar 32 km deasupra Paralelei 38.
La aproape 3 saptamâni de la debutul contra-ofensivei sino-coreene, Coreea de
Nord a fost eliberata de trupele inamice. În Ajunul Anului Nou fortele chineze
si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora, capturând Seulul si
determinându-l pe Secretarul de Stat Acheson sa declare, ulterior, aceasta
înclestare ca fiind cea mai severa înfrângere de la Batalia de la Bull Run din
timpul Razboiului Civil.
Dupa
ce Aliatii au avansat doua propuneri de încetare a focului, esuate însa
(decembrie 1950 si ianuarie 1951), în iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la
negocieri.
Negocierile
au fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioada de doi ani. Un prim
progres s-a înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii
de armistitiu de-a lungul frontului (conferind o pozitie usor avansata Coreei
de Sud fata de Paralela 38). O data solutionat acest aspect, în atentia
negociatorilor a fost adusa problema repatrierii prizonierilor de razboi
împotriva vointei lor. Aproape jumatate din prizonierii comunisti (doua treimi
dintre acestia fiind chinezi) au refuzat sa se întoarca în tarile de origine.
Comandamentul ONU a ezitat sa-i repatrieze fortat, nu doar din motive de
propaganda ci si pentru a nu-i expune pe acestia unor tratamente asemanatoare
cu cele ale prizonierilor rusi înapoiati dupa Yalta.
În
octombrie 1952 Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace si o data cu
respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa negocierilor pentru o
perioada nedefinita. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor actiuni
coercitive, dar generalii americani s-au îndoit de succesul unor operatiuni
terestre fara o reîmprospatare a trupelor ; reizbucnirea luptelor în Octombrie
– Noiembrie 1952 a
confirmat acest punct de vedere. Noua tactica a ONU a vizat o masiva acumulare
de trupe si dirijarea acestora fie spre „gâtul” peninsulei, fie spre Fluviul
Yalu, operatiune sustinuta de atacuri asupra depozitelor de provizii si
aerodromurilor chineze. În timpul vizitei sale în Coreea, presedintele american
ales, Dwight Eisenhower, a declarat ca este partizanul unei încetari a focului
în peninsula. Desi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de lupta,
care sa vizeze operatiuni majore, a sugerat discret, într-un cerc restrâns „ca
în absenta unui progres satisfacator, intentionam sa uzam decisiv de arsenalul
nostru militar, fara nici un fel de inhibitie si vom înceta a ne simti
raspunzatori pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea”. Un factor
decisiv în reluarea negocierilor de pace a fost, dupa toate probabilitatile,
decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou
En-lai a sugerat reasezarea la masa tratativelor si constatându-se acordul
tuturor partilor implicate, negocierile au fost reluate. Înca o data acestea au
fost deosebit de dificile, fiind îngreunate si mai mult de rezistenta liderului
sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata.
De asemenea, negocierile au fost împovarate de intensitatea bombardamentelor
americane, precum si de puternica ofensiva finala a armatei chineze. Pâna la
urma comunistii au renuntat la cererea lor privind repatrierea fortata a
prizonierilor si acordul de încetare a focului a fost semnat.
Bilantul
razboiului este înfiorator: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni
si 1, 3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au cazut victime
conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în lupta si peste
100.000 au fost raniti. Peninsula a sfârsit, asa cum de altfel era si înainte
de izbucnirea razboiului, prin a fi mai aspru împartita decât Germania.
Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era înca exclusa. Pe de o parte
din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee sa accepte
armistitiul, SUA a încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud si a mentinut trupe
pe teritoriul acesteia.
Una
din motivatiile razboiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU
de a fi furnizor de securitate colectiva. Faptul ca rezultatul nu a fost cel
scontat este relevat si de retinerea acestui for de a întreprinde alte actiuni
militare coercitive, pâna la invazia americana din Kuweit. Dar, daca
înfruntarea din peninsula nu a putut constitui un precedent valabil pentru
consacrarea conceptului de securitate colectiva, cu certitudine a adus alte
câstiguri comunitatii internationale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China sa intre
în razboi, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reala a
capacitatii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele Unite nu vor
mai face aceasta greseala în Vietnam, când desi au bombardat în anii ’60 si ’70
Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Razboiul din Coreea, a fost în cea mai mare
parte a sa, un „razboi limitat”, ONU luptând nu atât pentru o victorie
categorica, cât pentru a determina inamicul sa accepte un armistitiu, care sa
respecte în linii mari granitele de dinainte de razboi. Aceasta este, în linii
mari, practica sugerata de legile internationale privind legitima aparare.
Initial
conflictul din peninsula a întarit alianta sino-sovietica. Dar pe parcurs,
necesitatea Chinei de „a cumpara” necesarul militar de la partenerul sovietic a
slabit coalitia.
O
importanta mult mai mare a avut-o însa efectul razboiului din Coreea asupra
relatiilor dintre SUA si Japonia. Truman decisese înaintea izbucnirii
razboiului sa forteze un tratat de pace cu Japonia, având astfel posibilitatea
de a pastra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-si chiar riscul ca
Rusia sa nu semneze. Razboiul a adaugat un plus de urgenta aspectului si a
indus o atmosfera prielnica pentru implementarea unei astfel de politici. De
asemenea, a întarit hotarârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei
dependente comerciale a Japoniei fata de China. Prin aceasta, statul nipon
ramânea imobilizat în sfera de influenta a Statelor Unite.
Alaturi
de relatie SUA-Japonia, razboiul din Coreea a modificat si raporturile dintre
Statele Unite si fosta Germanie Federala, mai exact avem în vedere planurile de
reînarmare a acestui spatiu. Se poate afirma fara nici o îndoiala ca prezenta
militara sovietica în Europa Centrala o depasea net pe cea a NATO; la acea
vreme se credea ca 175 de divizii sovietice erau gata de actiune. Desi aceasta
estimare a fost redusa, ulterior ajungându-se la 60 de divizii, acestea tot
surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliatilor aflate pe frontul german.
Planurile de razboi ale Statelor Unite militau pentru o retragere din Europa si
pentru instalarea unor baze militare in Marea Britanie si Africa de Nord.
Asadar, nu constituie nici o surpriza faptul, ca cei mai timpurii avocati ai
reînarmarii Germaniei s-au dovedit a fi SUA si Marea Britanie. Atât Statele
Unite, cât si Marea Britanie au început sa analizeze un plan de reînarmare a
Germaniei Federale în cadrul NATO. Ideea s-a dovedit a fi însa nedigerabila deoarece
ar fi putut distruge planurile franceze pentru înfiintarea Comunitatii Europene
a Carbunelui si Otelului.
Razboiul
din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii neconfortabile cu
Germania divizata. Unu lucru era cert însa si anume faptul ca actiunea
nord-coreeana nu pute fi catalogata ca fiind una izolata, ci ca facând parte
dintr-o strategie comunista privita la nivel mondial. Statele Unite, care era
supusa unui proces de reînarmare puternic, privea în continuare cu suspiciune
intentiile sovietice, astfel încât într-o prima faza s-a declarat partizana a
mentinerii trupelor în Europa Occidentala. Însa, în iulie 1950 raporturile
misiunilor diplomatice ale Statelor Unite în Europa, l-au determinat pe Acheson
sa acorde prioritate reînarmarii Germaniei sub o directa consiliere americana.
La
început Statele Unite au insistat pe suficienta unui singur contingent de trupe
americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de comanda a NATO
si pe necesitatea reînarmarii Germaniei. Datorita unei atitudini contrare ferme
a Frantei, administratia americana a adoptat o pozitie mai putin rigida, dar a
stipulat permanent ca un eventual refuz al reînarmarii Germaniei ar periclita
prezenta americana pe continent.
În
urma unor intensive negocieri atât Franta cât si SUA si-au modificat pozitiile
initiale. Pe de o parte, Franta a acceptat prezenta în „armata europeana” a
unor unitati de lupta germane si a eliminat multe dintre prevederile
discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de alta parte, SUA a acceptat ideea
conform careia progresul si securitatea continentului nu se pot contura fara o
armata europeana.
Initial,
SUA au sperat ca primii recruti vest-germani sa devina operationali în 1951,
dar lucrurile au decurs inevitabil putin mai lent. Astfel, prima operatiune de
recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibila în anul 1957. Reînarmarea
Germaniei Federale a ramas controversata si a dat nastere la o serie de
întrebari. A avut aceasta decizie un rol hotarâtor, asa cum au sustinut membrii
ai Partidului Social Democrat German la acea vreme, în mentinerea partitionarii
Germaniei (cel putin pâna în 1990)? A fost o miscare esentiala pentru
consolidarea credibilitatii capacitatii de aparare a NATO si pentru
supravietuirea aliantei dupa retragerea lui De Gaulle din 1965? Si în final, a
fost important pentru reintegrarea Germaniei în Europa Occidentala, ca
problematica reînarmarii acestui spatiu a fost adusa în discutie nu de catre
Germania însasi, cum s-a petrecut dupa Primul Razboi Mondial, ci chiar de catre
americani?
Comentarii
Trimiteți un comentariu