vineri, 3 august 2012

ELEMENTELE ACTIUNII CIVILE


ELEMENTELE ACTIUNII CIVILE
 
1. Elementul actiunii civile - Consideratii generale
 
Acţiunea civilă nu poate fi concepută fără existenţa a trei elemente esenţiale: un element subiectiv - părţile- şi două elemente obiective - obiectul şi cauza acţiunii.
Fără aceste elemente, acţiunea nu reprezintă o entitate juridică în considerarea căreia instanţa să devină activă, să-şi înceapă exerciţiul său special.
Elementele acţiunii civile servesc la individualizarea acesteia în raport cu o altă acţiune şi îi determină cadrul procedural necesar şi indispensabil.
2. Subiectele actiunii civile
Noţiunea de participanţi în procesul civil desemnează persoanele şi organele de stat care participă la activitatea de înfăptuire a justiţiei.
In doctrină se distinge între participanţii procesuali principali (subiecţii procesului civil) a căror activitate influenţează desfăşurarea şi soarta procesului civil:  instanţa, părţile,  organele de executare şi procurorul; şi participanţii procesuali auxiliari, care au un rol subsidiar ce vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei: martori, experţi, interpreţi etc.
Cercul participanţilor la proces deseori este lărgit: părţile se prezintă prin mandatari ori sunt apărate de avocaţi.
Dintre subiecţii procesului civil trei sunt indispensabili contenciosului şi anume: instanţa, reclamantul şi pârâtul. Spre deosebire de proces, părţile acţiunii civile se identifică numai cu ultimele două: reclamantul şi pârâtul.
Insă nu trebuie minimalizat rolul pe care judecătorul îl are în procesul civil, rol consacrat cu mai multă claritate în art. 129 c. proc. civ., în redactarea ce i s-a dat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Judecătorul trebuie să aibă un rol activ, deoarece el este nu numai protectorul intereselor private, ci şi păzitorul legii.
Părţile poartă o denumire specifică în raport de mijlocul procesual ce intră în componenţa acţiunii de care uzează: reclamant şi pârât în cererea de chemare în judecată; apelant si intimat la apel, recurent si intimat la recurs, contestator şi intimat în cazul contestaţiei în anulare; revizuent si intimat în cererea de revizuire; creditor si debitor în faza executării silite.
Poziţia părţilor în procedura contencioasă este esenţialmente contradictorie în tot timpul procesului. Distinct de situaţia părţilor din procesul penal, în materie civilă acestea se află într-o poziţie de egalitate juridică.
Poziţia părţilor principale - reclamant şi pârât - prezintă multiple variţii în procesul civil, în sensul că poziţia ofensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma într-o poziţie defensivă în altă formă procesuală: în apelul pârâtului, reclamantul din cererea de chemare în judecată va dobândi poziţia de intimat; în excepţie, prin formularea unei cereri reconvenţionale, caracterizată prin părăsirea poziţiei pur pasive a pârâtului, acesta devine reclamant. Această cerere va schimba raportul tradiţional dintre părţi, astfel încât pârâtul devenit reclamant va trebui să probeze ceea ce afirmă.(art. 1169 C.civ.)
Instituţia participării terţelor persoane în procesul civil este reglementată în Codul de procedură civilă în Cartea a II-a, capitolul III din Titlul I, intitulat "Alte persoane care pot lua parte la judecată".
Conceptul de terţe persoane are o semnificaţie diferită în dreptul procesual civil faţă de dreptul substanţial. Dacă în dreptul material terţii sunt persoane străine de actul juridic - penitus extranei - faţă de care nu se produc efecte juridice[1], în dreptul procesual terţii sunt persoane care se pot adăuga părţilor între care s-a stabilit iniţial raportul juridic procesual, din iniţiativa lor sau a părţilor iniţiale, dobândind astfel, calitatea de părţi.
Codul de procedură civilă reglementează următoarele forme de participare a terţilor în procesul civil: intervenţia, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului.
Instituţia participării terţilor la procesul civil are un profund caracter preventiv. Cererile de intervenţie sunt cereri incidentale, şi ca urmare, competenţa soluţionării lor aparţine instanţei sesizată cu cererea principală.
Procurorul este un subiect al procesului civil în calitate de parte, indiferent de formele de participare a acestuia la proces.[2] Participarea sa la judecată nu se reduce la o asistenţă pasivă, de informare asupra disputei judiciare.
Procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale societăţii, chiar şi atunci când intervine pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.[3] Această împrejurare îi conferă statutul special de parte în procesul civil. De exemplu, efectele hotârîrii judecătoreşti nu se întind în mod direct asupra procurorului nu poate fi condamnat la plata cheltuielilor de judecată, participă la activitatea judiciară în condiţiile şi cazurile determinate de art. 45 c. proc. civ., poate exercita căile ordinare de atac chiar dacă nu a fost parte în proces în faţa instanţei de judecată, etc.[4]
Procurorul poate face uz de de instituţia recuzării in cazurile in care legaturile de rudenie privesc pe judecător si celelalte parti. Relaţiile dintre procuror si judecător, chiar si atunci când are calitatea de reclamant, nu pot fi invocate ca motiv de recuzare de către nici una din parti.
Participând in procesul civil, procurorul acţionează potrivit drepturilor si obligaţiilor consacrate de procedura civila si care statornicesc un regim de egalitate si contradictorialitate intre participanţii la procesul civil, asigurând totodată instanţei o poziţie independenta si suverana. Procurorul care participa la judecata poate fi substituit oricând, si in orice faza a procesului, cu un alt procuror, fara a fi necesara îndeplinirea unei formalităţi.
Procedura abţinerii procurorului se va desfăşura in conformitate cu principiile de organizare si modul de funcţionare a unittailor Ministerului Public.
Procurorul care ştie ca in privinţa lui exista un motiv de recuzare este dator - in conformitate cu art.25 C. pr. Civ - sa raporteze acest lucru şefului unităţii din care face parte, formulând si o cerere de abţinere.




3. Obiectul actiunii civile

Obiectul acţiunii civile îl reprezintă protecţia unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărui realizare calea justiţiei este obligatorie.
In general, obiectul acţiunii constă fie din pretenţia de recunoaşetere a unui drept sau la condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei pe care a încălcat-o, fie din pretenţia la cererea unor situaţii juridice noi, în cazurile expres prevăzute de lege. Acţiunea poate să aibă ca obiect luarea numai a unor măsuri conservatorii sau provizorii, prin care se urmăreşte prevenirea unor prejudicii.
Obiectul acţiunii se concretizează şi se nuanţează prin mijlocul procesual folosit. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată îl formează pretenţia concretă a reclamantului (res in judicium deducta): plata unei sume de bani, anularea unui cotract, desfacerea căsătoriei etc. Excepţiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării normelor de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zise (excepţii de procedură) ori a unor lipsuri referitoare la exercitarea acţiunii (excepţii de fond).
Obiectul acţiunii trebuie să îndeplinească, în principiu, aceleaşi condiţii ca şi obiectul unei convenţii. El trebuie să fie licit, posibil şi determinat.[5]

a)          Obiectul acţiunii trebuie să fie licit şi posibil.

Obiectul este ilicit atunci când s-ar pretinde valorificarea unui drept care s-a stins prin neuz sau achitarea contravalorii unui bun vândut în valută. Cu privire la cea de-a doua condiţie, nu se poate cere pe calea acţiunii predarea în natură a unui bun determinat care a pierit (ad imposibilium nulla obligatio). în acest caz, reclamantul va trebui să ceară echivalentul bănesc al acestui bun.
b)         Obiectul acţiunii trebuie să fie determinat.



4. Cauza actiunii civile


Acţiunea civilă nu se poate identifica deplin numai prin părţi şi obiect, fiind indispensabil şi un al treilea element - cauza
Prin cauza acţiunii civile trebuie înţeles temeiul juridic al cererii (causa petendi), fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte.
Cauza acţiunii civile nu trebuie confundată cu obiectul acesteia. Cu privire la acelaşi obiect pot exista mai multe acţiuni întemeiate pe cauze diferite. De exemplu, se va putea pretinde de la acelaşi debitor acelaşi obiect, o dată invocându-se ca temei contractul de schimb, iar ulterior, un contract de vânzare - cumpărare; acţiunea în nulitatea unui act juridic se poate admite pentru oricare dintre viciile de consimţământ, pentru lipsa obiectului sau cauzei actului, pentru un act care emană de la o persoană lipsită de capacitate ori încheiat cu nerespectarea formei solemne prevăzute de lege.
Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat, şi nici depăşit, temeiul juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului său activ şi pentru a ajuta efectiv părţile, în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.
Cauza acţiunii civile, privită din punct de vedere al scopului, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală.
Prima condiţie se îndeplineşte de regulă, deoarece cel ce acţionează în justiţie urmăreşte un anumit scop, neputând porni o acţiune lipsită complet de cauză
Cauza acţiunii trebuie să fie reală. Realitatea cauzei cere ca cel ce reclamă să-şi fi exprimat voinţa de a proceda în felul acesta, determinat de un anumit scop.
Cauza acţiunii trebuie să fie licită şi morală, adică să nu urmărească un interes contrar ordinii publice şi bunelor moravuri.[6]
Cauza acţiunii civile se determină nu numai raportat la cererea de chemare în judecată, ci trebuie căutată în complexitatea de circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii interesate de a reclama sau de a se apăra şi de a stărui în ceea ce reclamă ori în ceea ce contestă.[7] Existenţa motivelor de a acţiona sau apăra în faţa instanţei un anumit drept, sau totuna cu cauza raportului juridic ori a obligaţiei puse în discuţie (causa debendi), fără prefigurarea mintală a obţinerii unui anumit rezultat, nu determină pe nimeni să reclame sau să se apere injustiţie.

Bibliografie

  1. I. Deleanu, Trtat de procedura civila, vol I, Editura All Beck, Bucuresti, 2005
  2. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura National, 1996
  3. Gh. Beleiu, Drept civil roman, Editura Universu Juridic, 2005
  4. Gh. Beleiu, Probleme octuale ale prescripliei extinctive in R. R. D., nr. 4/1983









[1] G. Beleiu, Drept civil roman, Editura Universu Juridic, Bucuresti, 2005, p. 174
[2] In literatura juridică există şi opinii potrivit cărora poziţia procurorului în procesul civil ar fi aceea de reprezentant sui generis al părţilor sau de reprezentant al statului
[3] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura National, 1996, p. 349
[4] I. Deleanu, Trtat de procedura civila, vol I, Editura All Beck, Bucuresti, 2005 , p. 115

[5] De fapt, acestea sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul fiecărui mijloc procesual care intră în conţinutul acţiunii civile; V, M. Ciobanu, op. cit, p. 362;

[6] Situaţiile de cauză ilicită (imorală) cele mai frecvente sunt acelea referitoare la determinarea ori menţinerea stării de concubinaj.
[7] V. M. Ciobanu, op. cit., p. 263

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu