Treceți la conținutul principal

Elemente moderniste si postmoderniste



 
Elemente moderniste si postmoderniste


v                  Întoarcerea din rai
v                  Lumina ce se stinge


              Postmodernitatea este teoretizată masiv în ultimele decenii de câteva Şcoli, dintre care s-a evidenţiat Şcoala Germană, Şcoala Franceză şi Şcoala Americană. Italia a reuşit să afirme o linie teoretico-filosofică profund originală în ceea ce priveşte gânfirea de tip postmodernist, mai ales prin Gianny Vattimo. El are o teorie completă şi foarte coerentă.
            În cartea sa, Gândirea slabă, Gianny Vattimo spune: „…modernitatea a fost epoca istorismului forte: însuşi conceptul de modern a căpătat o valoare normativă – explicativă… Adică a fi modern însemna a fi mai apropiaţi de sfârşitul timpuriloe, mai avansaţi către adevăr. Numai în cultul progresului are sens o valoare normativă a termenului de „modern”. Nimănui nu-i place să fie numit reacţionar; preferă să fie numit modern, pentru că ne gândim la istorie ca la un curs unitar al istoriei – explicativă o invenţie a lumii occidentale care se considera pe sine centrul, în timp ce toate celelalte culturi, cu istoriile lor, erau considerate mai primitive, mai înapoiate, necivilizate etc. Marile imperialisme o dată încheiate – a luat cuvântul  cultura islamică, diversele culturi ale lumii a 3-a nu se mai simt primitive în comparaţie cu noi occidentalii – astfel încât e greu să ne mai gândim la istorie ca la un curs unitar. Aceasta, după mine, justifică discursul celor ce vorbesc de sfârşitul modernităţii. Sfârşitul modernităţii nu înseamnă că nu mai au loc evenimente, ci că evenimentul nu mai e considerat ca având loc pe o linie unitară a istoriei gândite ca progres unic…” 1
            Teoria lui Vattimo este foarte coerentă. În centrul teoriei lui asupra postmodernismului, teorie considerată în plan mondial importantă stă conceptul de gândire slabă. G. Vattimo numeşte gândire puternică, forte, gândirea de tip modernist, aparţinând ce deosebire culturii euro-americane de după iluminismul francez şi care administrează plenar modernitatea în special după 1900 şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
            Din acest punct de vedere de tip G. Vattimo, gândirea forte, modernă are drept caracteristica principală atitudinea fundamental critică faţă de toată moştenirea occidentală (filosofică, religioasă, artistică, economică, politică) perspectiva critică lansată şi sistematizată în ceea ce filosofii au numit „cultura critică”.
            Criticismul modern atât filosofic cât şi artistic literar nu se mulţumeşte însă să demoleze valorile moştenite, ci au pretenţia de a impune un model totalizator, modelul cultural european. Prin urmare modernismul este o cultură forte în sensul că urmăreşte deţinerea controlului cultural şi se bazează pe o politică a impunerii sintezelor universale după regulile stabilite de către gândirea şi cultura europeană.
            Postmodernitatea presupune depăşirea perspectivei unei gândiri autoritare. Gândirea slabă este tolerată, bazată fiind pe includerea vocilor diferite şi a culturilor diferite. Gândirea slabă înseamnă recunoaşterea diversităţii culturale cu riscul fragmentării şi cu preţul pierderii controlului unificator, totalizator asupra cursului istoriei. Sensul conceptului de „gândire slabă nu este unul negativ, ci unul de tip pozitiv. Gândirea slabă este expresia unei poziţii democratice pentru că ea doreşte o lume ca loc al tuturor, o lume integrată.
            Teoria lui Vattimo bazată pe conceptul de „gândire slabă” vizualizează postmodernitatea ca pe un spaţiu cultural la care participă multiple modele interpretative atât ale realităţii cât şi ale adevărului, a istoriei. Prin urmare esenţa postmodernităţii este pluralismul, toleranţa, acceptarea dezvoltării simultane a mai multor linii culturale, viziuni asupra istoriei.
            Romanul Întoarcerea din rai reprezintă o nouă etapă în evoluţia autenticităţii, înţeleasă ca un conţinut moral. Regăsim în acest roman un Eliade familiar, discursiv, meditativ, disociativ şi imaginativ, senzual şi ascetic, orgolios, uman şi dipreţuitor. Viziunea pluralistă a lui Eliade ne dă senzaţia că asistăm la o serie de jurnale intime, împletite astfel încât ele să evoce un fragment de viaţă. Personajele îşi gândesc faptele, le comentează şi le retrăiesc mintal.
            Întoarcerea din rai este romanul generaţiei care s-a format în perioada de după război. Viaţa nouă care se întrezărea pentru întreaga ţară a avut repercursiuni în viaţa tineretului. Generaţia acestui timp aduce cu sine introspecţiunea şi analiza, vrea să se cunoască şi să fie cunoascută, de aici egotismul ei accentuat, nevoia de a se defini prin manifeste, de a-şi găsi sensul propriu. Mircea Eliade este un reprezentant tipic al acestei mişcări, înclinat spre meditaţie. În scrierile lui Eliade se simte tensiunea interioară care transformă datele cunoaşterii în experienţă personală, dramatizându-le, făcând din ele un mijloc de verificare a propriilor surse sufleteşti. Întoarecerea din rai este o confesiune, iar în fiecare din personajele acestui roman suntem înclinaţi să vedem un Mircea Eliade în ipostaze diferite din viaţa sa.
            Pavel Anicet, personajul principal al cărţii, este un tânăr blond, cu statură atletică, frumos, puternic şi fascinant. Deosebit de înzestrat, prevestea să devină un nume răsunător în publicistica şi cultura românească. Surprinzător însă, el încetează de câţiva ani să mai scrie şi chiar să mai citească.
            Acest Don Juan dorit şi râvnit iubeşte în acelaşi timp două femei – pe Ghighi şi pe Una, fără să fie în stare să se fixeze asupra uneia din ele. Dorind singurătatea, frământându-se, nu vede decât o singură soluţie: sinuciderea. Moartea senină, fără suferinţe îi poate asigura libertatea. Ea este singua beatitutdine. Sinuciderea lui Pavel exprimă tragedia propriei sale generaţii.
Pamfletar, abstinent până la 26 de ani, posesor a două licenţe, corector de noapte la un ziar, el nu doreşte să parvină, nu-l interesează nici obţinerea unei slujbe onorabile, Pavel Anicet reprezintă tipul ratatului.
            Într-unul din lungile sale solilocvii, Pavel Anicet îşi spune: „Slăbiciunea noastră, a modernilor, e că în loc ca noi să gândim, gândurile ne gândesc pe noi. Noi stăm molâi, femei adipoase, lubrice, nesatisfăcute, şi gândurile ne violentează, ne schingiuesc, ne vând altora, iar noi nu protestăm, ci le lăsăm să ne stăpânească, să ne îndrepte paşii, să ne prostitueze oricărui adevăr care le satisface pe ele, nu pe noi.”2  
            Cuvintele acestea definesc o stare de spirit caracteristică pentru această generaţie, suspendată între două epoci de pragmatism, care a rupt legăturile cu ce a fost înainte şi e incapabilă de a-şi croi un drum în realitatea viitorului. Pavel Anicet ilustrează mai ales acest mod de a fi. Înzestrat cu admirabile calităţi fizice şi intelectuale, el nu mai trăieşte clipa prezentă cu o percepe pe fragmente, descompunând-o printr-o analiză arbitrară pentru a o transforma apo după jocul unei neaşteptate asocieri. Sufletul lui Anicet trăieşte pe două planuri, unul imaginar şi unul al realităţii. Iubind două femei, el este nu numai incapabil de a se decide pentru una din ele, dar în braţele uneia, gândul lui recheamă mereu pe cealaltă. E un destin căruia nu-i în stare să se opună: „Avu încă o dată senzaţia că e împărţit, că e sfărâmat în două; şi neputinţa aceasta de a smulge din adâncurile fiinţei lui prezenţa străină, prezenţa celei de-a doua, îi inhibă o totală predare în faţa destinului: avu senzaţia precisă – de o preciziune fizică, halucinantă – că se află în puterea unui destin, împotriva căruia orice luptă ar fi inutilă.”3
            Eroul are în suflet o permanentă dorinţă de evadare, de realizare a singurătăţii; totuşi în câteva momente de liberatate pe care le are nu ştie ce să facă şi astfel se complace în noi robiri. Multilateralitatea aceasta de antinomii îl macină, creând încet în sufletul lui Anicet ideea şi dorinţa morţii, singura soluţie pentru obţinerea „unităţii, contopirii şi pierderii de sine.” El merge până la capătul experienţei, până la moarte însă nu este singurul care-şi ratează viaţa.
            Întoarcerea din rai, ca şi întreaga beletristică a lui M. Eliade se caracterizează prin autenticitate. Desigur, nu avem de-a face cu o scriere autobiografică, deşi romanul este scris la persoana I. Unele gesturi şi replici ale personajelor însă pot fi identificate cu cele ale oamenilor reali: „Ciudat, mie mi se pare că oamenii fug de fericire, nu o caută. De câte ori întâlnesc fericirea, fug de ea sau o ratează, fac orice din ea, numai să se transforme în altceva… La urma urmelor puţin mă interesează fericirea. Mă sufoc acum, asta ştiu – dar nu ştiu de ce. Nu-mi lipseşte nimic. Dacă aş găsi un motiv să fiu trist…”4
            În acest roman lucrurile care frapează sunt predispoziţiile, dramele şi rezolvările unor adolescenţi şi ale unor tineri care pot fi autentici. Considerăm că figura cea mai conturată este aceea a lui Emilian, tânărul comunist care ia parte la mişcarea lucrătorilor ceferişti. Există în roman senzaţia de epic trucat. Ni se vorbeşte mereu de Bucureşti, de cafenelele lui, de o redacţie, însă nu nise spune exact unde are loc acţiunea.
            Suntem puşi faţă în faţă cu tragedia lui Pavel Anicet, hărţuit de femei, înşelându-se pe sine şi pe ceilalţi cu iluzia unei vieţi normale, fără complicaţii sufleteşti. Specialiştii consideră această „reîntoarcere din rai” o atitudine a autorului faţă de ideile timpului autorului: „ O <întoarcere din rai> este însăşi atitudinea polemică a autorului faţă de ideile timpului său, atât ale bătrânilor poporanişti şi semănătorişti, cât cele ale „tinerilor” ortodoxişti şi legionari.”5  
Gândirea slabă, despre care vorbea Vattimo, este una care include voci diferite. În Întoarcerea din rai avem tipul care trăieşte numai pentru sine, fiind sclav pasiunilor sale. Pavel Anicet parcurge un drum  iniţiatic cu scopul de a dobândi libertatea, caută un adevăr existenţial şi ajunge să se descopere pe sine prin eros.
Întreaga structură a romanului se bazează pe joc, un joc de antiteze şi de contrapuncte ce formează axa existenţei lui Pavel Anicet. Pe Pavel îl vedem în antiteză cu fratele său, Petre, şi în acelaşi timp cu prietenul său cel mai apropiat, David, visând la ascensiuni, dar convertit în cele din urmă la fapte. Un alt exemplu oferit de jocul acesta de contraste îl avem reprezentat prin cele două femei, Una şi Ghighi – cea dintâi distantă şi aristocratică, cea de-a doua scăpărând de vitalitate, umilă în dragoste. Într-o descriere amuzantă a cafenelei Corso, acest joc devine scânteietor. Discuţiile de aici dau o imagine completă, în raccourci, a imaginii acestei generaţii care petrece, se agită şi face filozofie după ureche.
Eliade nu mai cultivă acel stil elocvent şi simetric cu care ne-am obişnuit la scriitorii dinaintea sa. El păstrează mereu atenţia citittorului, informând şi invitând la reflecţie.
Lumina ce se stinge prezintă o naraţiune directă, fantastică, o confesiune, o ideologie personală. Frumuseţea Luminei ce se stinge constă în reuşita totală şi nu în izbânzile ei parţiale. Întreaga structură a romanului ne arată o fază apropiată celei din Isabel, o fază de căutare exasperată de sine, de tulburare. Materialul greu de urmărit, nu se obiectivizează în simboluri epice: subiectivitatea arbitrară şi copleşitoare a lui Eliade inundă din toate părţile. În centrul povestirii stă Manoil, un personaj misterios. Aceste Manoil, care, practicând dialectica contrariilor, se recunoaşte în Pseudo-Areopagitul şi Upanişade, este autorul mai multor cărţi, a mai multor poeme şi a unui tratat de estetică culinară.
Într-un oraş fără nume din Italia, într-un placid mediu provincial, se petrece un eveniment ce va nelinişti câteva suflete. Eruditul Cezare, bibliotecar, celibatar, este scos din rutina sa la o viaţă de neprevăzut. Într-o cameră alăturată, profesorul Weinrich, literatul şi amoralistul Manuel şi asistenta Melania sunt surprinşi de un incendiu brusc, în timpul unui ritual erotic. În panica generală, Cezare salvează pe Melania, desfigurată de foc, dar acest act de viaţă îl antrenează pe un plan imprevizibil. Din anonimatul lui se proiectează într-o lume eroică, devine obiect de curiozitate, este intervievat, fotografiat, admirat şi ridicat la rangul unei glorii oficiale. Nu vom afla niciodată cauza acestei catastrofe.
Cezare devine un mit, iar viaţa lui o mascaradă şi o tragedie. Ameninţat cu orbirea din acuza focului prin care a trecut cu Melania, intră în sanatoriul local, iar după o uşoară ameliorare a vederii, pleacă uluit de noua ipostază a vieţii lui, să-şi găsească liniştea la mare, într-un oraş apropiat, fără precizie geografică. Cezare salvând pe Melania devine erou, un erou împotriva voinţei lui, sărbătorit grotesc de oficialităţile oraşului. Eliade dă întregii acţiuni o atmosferă fantastică. În tren, Cezare se întâlneşte cu doi necunoscuţi, unul – d. George, director de gazetă se însinuează profesional în tragedia bibliotecarului. Îi promite protecţia lui şi-l convinge să-i fie oaspete în vila din ireala localitate maritimă. În episodul întâlnirii lui Cezare, în tren, cu cei doi necunoscuţi, Eliade foloseşte tehnica coincidenţelor, o atmosferizare fantastică de idei, de personaje, ca într-un punct fatal de întâlnire.
Cezare, turburat de faptă, se retrăsese într-un lung monolog cu sine însuşi; dar raţionalismul sec, tehnicismul profesional al d-lui George îi violează conştiinţa curiozităţii publice. Cezare se va elibera; fuge neobservat din vilă, fuge de oameni şi de sine, rătăceşte în preajma mării, cu spectrul sinuciderii alături. Fapta l-a dezvăluit publicului, i-a anulat libertatea şi liniştea interioară, l-a făcut prizionierul unui mit stupid, erou fără voie.
În capitolul Memoriile lui Manoil  regăsim tonul direct al confesiunii, aşa cum l-a utilizat Eliade şi în fragmente din Isabel şi chiar în Maitreyi. Confesiunile lui Manoil cuprind toată ideologia sa, creşterea dionisiacă a eului, stăpânirea de sine şi dominaţia celorlalţi printr-un magnetic demonism al personalităţii. Manoil este o ipostază mai adâncă, mai complexă a acelui concept al trăirii simbolizat în doctorul din Isabel şi chiar a lui Allan, din Maitreyi. Actorii ceilalţi, Melania, Weinrich, Cezare sunt emanaţii concrete ale spiritului său diabolic, de zeu crud care-şi creează spectacole din voinţe subordonate.
 În ideologia lui, care oricând poate fi analizată pe text, Eliade se autodefineşte, îşi concretizează egocentrismul. Romanul lui îţi lasă impresia unei colecţii de consideraţii şi portretizări culese de pe fişe şi care nu pot sta împreună decât prin artificii.


Bibliografie:


01.                Eliade, Mircea, Întoarcerea din rai, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1992.
02.                Eliade, Mircea, Lumina ce se stinge, (I-II), Editura Odeon, Bucureşti, 1991.
03.                Fînaru Sabina, Eliade prin Eliade, Editura Univers, Bucureşti, 2003.
04.                Vattimo, Gianny, Gândirea slabă, Editura Pontica, Constanţa, 1998.
05.                Codoban, Aurel, Postmodernismul. Deschideri filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995









  1 Gianny Vattimo, Gândirea slabă, Editura Pontica, Constanţa, 1998, p.12.
  2 M. Eliade, Întoarcerea din rai, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1992, p.75.

  3 M. Eliade, Întoarcerea din rai, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1992, p. 276-277.
4  Ibidem, p.12.

  5 Sabina Fînaru, Eliade prin Eliade, Editura Univers, Bucureşti, 2003, p. 89.

Comentarii