Elemente moderniste
si postmoderniste
v
Întoarcerea din
rai
v
Lumina ce se stinge
Postmodernitatea
este teoretizată masiv în ultimele decenii de câteva Şcoli, dintre care s-a
evidenţiat Şcoala Germană, Şcoala Franceză şi Şcoala Americană. Italia a reuşit
să afirme o linie teoretico-filosofică profund originală în ceea ce priveşte
gânfirea de tip postmodernist, mai ales prin Gianny Vattimo. El are o teorie
completă şi foarte coerentă.
În cartea sa, Gândirea slabă,
Gianny Vattimo spune: „…modernitatea a fost epoca istorismului forte: însuşi
conceptul de modern a căpătat o valoare normativă – explicativă… Adică a fi
modern însemna a fi mai apropiaţi de sfârşitul timpuriloe, mai avansaţi către
adevăr. Numai în cultul progresului are sens o valoare normativă a termenului
de „modern”. Nimănui nu-i place să fie numit reacţionar; preferă să fie numit
modern, pentru că ne gândim la istorie ca la un curs unitar al istoriei –
explicativă o invenţie a lumii occidentale care se considera pe sine centrul, în
timp ce toate celelalte culturi, cu istoriile lor, erau considerate mai
primitive, mai înapoiate, necivilizate etc. Marile imperialisme o dată
încheiate – a luat cuvântul cultura
islamică, diversele culturi ale lumii a 3-a nu se mai simt primitive în comparaţie
cu noi occidentalii – astfel încât e greu să ne mai gândim la istorie ca la un
curs unitar. Aceasta, după mine, justifică discursul celor ce vorbesc de
sfârşitul modernităţii. Sfârşitul modernităţii nu înseamnă că nu mai au loc
evenimente, ci că evenimentul nu mai e considerat ca având loc pe o linie
unitară a istoriei gândite ca progres unic…” 1
Teoria lui Vattimo este foarte
coerentă. În centrul teoriei lui asupra postmodernismului, teorie considerată
în plan mondial importantă stă conceptul de gândire slabă. G. Vattimo numeşte
gândire puternică, forte, gândirea de tip modernist, aparţinând ce deosebire
culturii euro-americane de după iluminismul francez şi care administrează
plenar modernitatea în special după 1900 şi până la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial.
Din acest punct de vedere de tip G.
Vattimo, gândirea forte, modernă are drept caracteristica principală atitudinea
fundamental critică faţă de toată moştenirea occidentală (filosofică,
religioasă, artistică, economică, politică) perspectiva critică lansată şi
sistematizată în ceea ce filosofii au numit „cultura critică”.
Criticismul modern atât filosofic
cât şi artistic literar nu se mulţumeşte însă să demoleze valorile moştenite,
ci au pretenţia de a impune un model totalizator, modelul cultural european.
Prin urmare modernismul este o cultură forte în sensul că urmăreşte deţinerea
controlului cultural şi se bazează pe o politică a impunerii sintezelor
universale după regulile stabilite de către gândirea şi cultura europeană.
Postmodernitatea presupune depăşirea
perspectivei unei gândiri autoritare. Gândirea slabă este tolerată, bazată
fiind pe includerea vocilor diferite şi a culturilor diferite. Gândirea slabă
înseamnă recunoaşterea diversităţii culturale cu riscul fragmentării şi cu
preţul pierderii controlului unificator, totalizator asupra cursului istoriei.
Sensul conceptului de „gândire slabă nu este unul negativ, ci unul de tip
pozitiv. Gândirea slabă este expresia unei poziţii democratice pentru că ea
doreşte o lume ca loc al tuturor, o lume integrată.
Teoria lui Vattimo bazată pe
conceptul de „gândire slabă” vizualizează postmodernitatea ca pe un spaţiu
cultural la care participă multiple modele interpretative atât ale realităţii
cât şi ale adevărului, a istoriei. Prin urmare esenţa postmodernităţii este
pluralismul, toleranţa, acceptarea dezvoltării simultane a mai multor linii
culturale, viziuni asupra istoriei.
Romanul Întoarcerea din rai
reprezintă o nouă etapă în evoluţia autenticităţii, înţeleasă ca un conţinut moral.
Regăsim în acest roman un Eliade familiar, discursiv, meditativ, disociativ şi
imaginativ, senzual şi ascetic, orgolios, uman şi dipreţuitor. Viziunea
pluralistă a lui Eliade ne dă senzaţia că asistăm la o serie de jurnale intime,
împletite astfel încât ele să evoce un fragment de viaţă. Personajele îşi
gândesc faptele, le comentează şi le retrăiesc mintal.
Întoarcerea din rai este
romanul generaţiei care s-a format în perioada de după război. Viaţa nouă care
se întrezărea pentru întreaga ţară a avut repercursiuni în viaţa tineretului.
Generaţia acestui timp aduce cu sine introspecţiunea şi analiza, vrea să se
cunoască şi să fie cunoascută, de aici egotismul ei accentuat, nevoia de a se
defini prin manifeste, de a-şi găsi sensul propriu. Mircea Eliade este un
reprezentant tipic al acestei mişcări, înclinat spre meditaţie. În scrierile
lui Eliade se simte tensiunea interioară care transformă datele cunoaşterii în
experienţă personală, dramatizându-le, făcând din ele un mijloc de verificare a
propriilor surse sufleteşti. Întoarecerea din rai este o confesiune, iar
în fiecare din personajele acestui roman suntem înclinaţi să vedem un Mircea
Eliade în ipostaze diferite din viaţa sa.
Pavel Anicet, personajul principal
al cărţii, este un tânăr blond, cu statură atletică, frumos, puternic şi
fascinant. Deosebit de înzestrat, prevestea să devină un nume răsunător în
publicistica şi cultura românească. Surprinzător însă, el încetează de câţiva
ani să mai scrie şi chiar să mai citească.
Acest Don Juan dorit şi râvnit
iubeşte în acelaşi timp două femei – pe Ghighi şi pe Una, fără să fie în stare
să se fixeze asupra uneia din ele. Dorind singurătatea, frământându-se, nu vede
decât o singură soluţie: sinuciderea. Moartea senină, fără suferinţe îi poate
asigura libertatea. Ea este singua beatitutdine. Sinuciderea lui Pavel exprimă
tragedia propriei sale generaţii.
Pamfletar,
abstinent până la 26 de ani, posesor a două licenţe, corector de noapte la un
ziar, el nu doreşte să parvină, nu-l interesează nici obţinerea unei slujbe
onorabile, Pavel Anicet reprezintă tipul ratatului.
Într-unul din lungile sale
solilocvii, Pavel Anicet îşi spune: „Slăbiciunea noastră, a modernilor, e că în
loc ca noi să gândim, gândurile ne gândesc pe noi. Noi stăm molâi, femei
adipoase, lubrice, nesatisfăcute, şi gândurile ne violentează, ne schingiuesc,
ne vând altora, iar noi nu protestăm, ci le lăsăm să ne stăpânească, să ne
îndrepte paşii, să ne prostitueze oricărui adevăr care le satisface pe ele, nu
pe noi.”2
Cuvintele acestea definesc o stare
de spirit caracteristică pentru această generaţie, suspendată între două epoci
de pragmatism, care a rupt legăturile cu ce a fost înainte şi e incapabilă de
a-şi croi un drum în realitatea viitorului. Pavel Anicet ilustrează mai ales
acest mod de a fi. Înzestrat cu admirabile calităţi fizice şi intelectuale, el
nu mai trăieşte clipa prezentă cu o percepe pe fragmente, descompunând-o
printr-o analiză arbitrară pentru a o transforma apo după jocul unei
neaşteptate asocieri. Sufletul lui Anicet trăieşte pe două planuri, unul
imaginar şi unul al realităţii. Iubind două femei, el este nu numai incapabil
de a se decide pentru una din ele, dar în braţele uneia, gândul lui recheamă
mereu pe cealaltă. E un destin căruia nu-i în stare să se opună: „Avu încă o
dată senzaţia că e împărţit, că e sfărâmat în două; şi neputinţa aceasta de a
smulge din adâncurile fiinţei lui prezenţa străină, prezenţa celei de-a doua,
îi inhibă o totală predare în faţa destinului: avu senzaţia precisă – de o
preciziune fizică, halucinantă – că se află în puterea unui destin, împotriva
căruia orice luptă ar fi inutilă.”3
Eroul are în suflet o permanentă
dorinţă de evadare, de realizare a singurătăţii; totuşi în câteva momente de
liberatate pe care le are nu ştie ce să facă şi astfel se complace în noi
robiri. Multilateralitatea aceasta de antinomii îl macină, creând încet în
sufletul lui Anicet ideea şi dorinţa morţii, singura soluţie pentru obţinerea
„unităţii, contopirii şi pierderii de sine.” El merge până la capătul
experienţei, până la moarte însă nu este singurul care-şi ratează viaţa.
Întoarcerea din rai, ca şi
întreaga beletristică a lui M. Eliade se caracterizează prin autenticitate.
Desigur, nu avem de-a face cu o scriere autobiografică, deşi romanul este scris
la persoana I. Unele gesturi şi replici ale personajelor însă pot fi
identificate cu cele ale oamenilor reali: „Ciudat, mie mi se pare că oamenii
fug de fericire, nu o caută. De câte ori întâlnesc fericirea, fug de ea sau o
ratează, fac orice din ea, numai să se transforme în altceva… La urma urmelor
puţin mă interesează fericirea. Mă sufoc acum, asta ştiu – dar nu ştiu de ce.
Nu-mi lipseşte nimic. Dacă aş găsi un motiv să fiu trist…”4
În acest roman lucrurile care
frapează sunt predispoziţiile, dramele şi rezolvările unor adolescenţi şi ale
unor tineri care pot fi autentici. Considerăm că figura cea mai conturată este
aceea a lui Emilian, tânărul comunist care ia parte la mişcarea lucrătorilor
ceferişti. Există în roman senzaţia de epic trucat. Ni se vorbeşte mereu de
Bucureşti, de cafenelele lui, de o redacţie, însă nu nise spune exact unde are
loc acţiunea.
Suntem puşi faţă în faţă cu tragedia
lui Pavel Anicet, hărţuit de femei, înşelându-se pe sine şi pe ceilalţi cu
iluzia unei vieţi normale, fără complicaţii sufleteşti. Specialiştii consideră
această „reîntoarcere din rai” o atitudine a autorului faţă de ideile timpului
autorului: „ O <întoarcere din rai> este însăşi atitudinea polemică a
autorului faţă de ideile timpului său, atât ale bătrânilor poporanişti şi
semănătorişti, cât cele ale „tinerilor” ortodoxişti şi legionari.”5
Gândirea
slabă, despre care vorbea Vattimo, este una care include voci diferite. În Întoarcerea
din rai avem tipul care trăieşte numai pentru sine, fiind sclav pasiunilor
sale. Pavel Anicet parcurge un drum
iniţiatic cu scopul de a dobândi libertatea, caută un adevăr existenţial
şi ajunge să se descopere pe sine prin eros.
Întreaga
structură a romanului se bazează pe joc, un joc de antiteze şi de contrapuncte
ce formează axa existenţei lui Pavel Anicet. Pe Pavel îl vedem în antiteză cu
fratele său, Petre, şi în acelaşi timp cu prietenul său cel mai apropiat,
David, visând la ascensiuni, dar convertit în cele din urmă la fapte. Un alt
exemplu oferit de jocul acesta de contraste îl avem reprezentat prin cele două
femei, Una şi Ghighi – cea dintâi distantă şi aristocratică, cea de-a doua
scăpărând de vitalitate, umilă în dragoste. Într-o descriere amuzantă a
cafenelei Corso, acest joc devine scânteietor. Discuţiile de aici dau o imagine
completă, în raccourci, a imaginii acestei generaţii care petrece, se
agită şi face filozofie după ureche.
Eliade
nu mai cultivă acel stil elocvent şi simetric cu care ne-am obişnuit la
scriitorii dinaintea sa. El păstrează mereu atenţia citittorului, informând şi
invitând la reflecţie.
Lumina ce se stinge prezintă o naraţiune
directă, fantastică, o confesiune, o ideologie personală. Frumuseţea Luminei
ce se stinge constă în reuşita totală şi nu în izbânzile ei parţiale.
Întreaga structură a romanului ne arată o fază apropiată celei din Isabel, o
fază de căutare exasperată de sine, de tulburare. Materialul greu de urmărit,
nu se obiectivizează în simboluri epice: subiectivitatea arbitrară şi
copleşitoare a lui Eliade inundă din toate părţile. În centrul povestirii stă
Manoil, un personaj misterios. Aceste Manoil, care, practicând dialectica
contrariilor, se recunoaşte în Pseudo-Areopagitul şi Upanişade, este autorul
mai multor cărţi, a mai multor poeme şi a unui tratat de estetică culinară.
Într-un
oraş fără nume din Italia, într-un placid mediu provincial, se petrece un
eveniment ce va nelinişti câteva suflete. Eruditul Cezare, bibliotecar,
celibatar, este scos din rutina sa la o viaţă de neprevăzut. Într-o cameră
alăturată, profesorul Weinrich, literatul şi amoralistul Manuel şi asistenta
Melania sunt surprinşi de un incendiu brusc, în timpul unui ritual erotic. În
panica generală, Cezare salvează pe Melania, desfigurată de foc, dar acest act
de viaţă îl antrenează pe un plan imprevizibil. Din anonimatul lui se
proiectează într-o lume eroică, devine obiect de curiozitate, este intervievat,
fotografiat, admirat şi ridicat la rangul unei glorii oficiale. Nu vom afla
niciodată cauza acestei catastrofe.
Cezare
devine un mit, iar viaţa lui o mascaradă şi o tragedie. Ameninţat cu orbirea
din acuza focului prin care a trecut cu Melania, intră în sanatoriul local, iar
după o uşoară ameliorare a vederii, pleacă uluit de noua ipostază a vieţii lui,
să-şi găsească liniştea la mare, într-un oraş apropiat, fără precizie
geografică. Cezare salvând pe Melania devine erou, un erou împotriva voinţei
lui, sărbătorit grotesc de oficialităţile oraşului. Eliade dă întregii acţiuni
o atmosferă fantastică. În tren, Cezare se întâlneşte cu doi necunoscuţi, unul
– d. George, director de gazetă se însinuează profesional în tragedia
bibliotecarului. Îi promite protecţia lui şi-l convinge să-i fie oaspete în
vila din ireala localitate maritimă. În episodul întâlnirii lui Cezare, în
tren, cu cei doi necunoscuţi, Eliade foloseşte tehnica coincidenţelor, o
atmosferizare fantastică de idei, de personaje, ca într-un punct fatal de
întâlnire.
Cezare,
turburat de faptă, se retrăsese într-un lung monolog cu sine însuşi; dar
raţionalismul sec, tehnicismul profesional al d-lui George îi violează
conştiinţa curiozităţii publice. Cezare se va elibera; fuge neobservat din
vilă, fuge de oameni şi de sine, rătăceşte în preajma mării, cu spectrul
sinuciderii alături. Fapta l-a dezvăluit publicului, i-a anulat libertatea şi
liniştea interioară, l-a făcut prizionierul unui mit stupid, erou fără voie.
În
capitolul Memoriile lui Manoil regăsim tonul direct al confesiunii, aşa cum
l-a utilizat Eliade şi în fragmente din Isabel şi chiar în Maitreyi. Confesiunile
lui Manoil cuprind toată ideologia sa, creşterea dionisiacă a eului, stăpânirea
de sine şi dominaţia celorlalţi printr-un magnetic demonism al personalităţii.
Manoil este o ipostază mai adâncă, mai complexă a acelui concept al trăirii
simbolizat în doctorul din Isabel şi chiar a lui Allan, din Maitreyi.
Actorii ceilalţi, Melania, Weinrich, Cezare sunt emanaţii concrete ale
spiritului său diabolic, de zeu crud care-şi creează spectacole din voinţe
subordonate.
În ideologia lui, care oricând poate fi
analizată pe text, Eliade se autodefineşte, îşi concretizează egocentrismul.
Romanul lui îţi lasă impresia unei colecţii de consideraţii şi portretizări
culese de pe fişe şi care nu pot sta împreună decât prin artificii.
Bibliografie:
01.
Eliade, Mircea, Întoarcerea din
rai, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1992.
02.
Eliade, Mircea, Lumina ce se
stinge, (I-II), Editura Odeon, Bucureşti, 1991.
03.
Fînaru Sabina, Eliade prin
Eliade, Editura Univers, Bucureşti, 2003.
04.
Vattimo, Gianny, Gândirea slabă,
Editura Pontica, Constanţa, 1998.
05.
Codoban, Aurel, Postmodernismul.
Deschideri filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995
Comentarii
Trimiteți un comentariu