Elemente moderne in filosofia romaneasca
Dezvoltarea filosofei, în general, şi celei moderne, în
particular, s-a datorat în mare parte
rangului sporit al spiritualităţii româneşti. Cel mai de seamă filosof,
cărturar şi om de ştiinţă din toate timpurile, Dimitrie Cantemir(1673-1723), a
fost remarcabil prin expunerea absolut clară a unor idei şi concepţii absolut
confuze în acea perioadă în Europa. Cantemir admite actul creaţiei divine, însă
în comparaţie cu contemporanii săi, care considerau că Dumnezeu intervine în
continuare în tot ce se întâmplă în lume, filosoful român afirmă că după
creaţie Dumnezeu „de lucru se odihneşte”. Şi aceasta are loc fiindcă în univers
domină nişte legi, care determină toate procesele naturale. Prin această nouă
concepţie în filosofia românească s-a determinat o privire diferită faţă de
religie şi ştiinţă. Însuşi Cantemir spune: ”Despre unu şi acelaşi adevăr, care
e simplu, teologii... vorbesc teologiceşte, iar de altă parte
fizicii(naturaliştii) vorbesc fiziceşte.”
Un alt merit al filosofului moldovean este că el
interpretează puţin diferit cele patru feluri de cauze ce influenţează
universul (materia, forma, eficienţa şi finalul). Astfel, Cantemir susţine că
primele trei acţionează asupra întregului univers, pe când cea de-a patra este
doar parte componentă a existenţei umane. Prin această concepţie, Cantemir
distinge clar specificul tuturor procese naturale şi specificul existenţei
umane.
Pe lângă faptul că Cantemir e un umanist, el e şi un
iluminist de talie. El consideră că omul e o fiinţă deosebită, „cea mai de-a
firea şi mai evghenichi(aleasă). Constrângerea fizică poate fi de diferit fel,
însă sufletul va rezista tuturor presiunilor. Şi încă o idee iluministă
progresistă, şi anume că omul din născare e bun, şi orice om poate deveni bun
numai dorind aceasta.
O importanţă considerabilă au avut-o în filosofia
românească reprezentanţii Şcolii Ardelene (I.H.Rădulescu, Simion Bărnuţiu).
I.H.Rădulescu susţinea ideea dualităţii de principii contrare. Astfel, sunt
dualităţi monstruoase(bine-rău, Dumnezeu-Satana, lumină-întuneric), care nu pot
produce sinteze din cauza confruntărilor permanente, şi, dualităţile naturale
sau simpatice care au forma de teză-antiteză-rezultat(timp-loc-eternitate,
suflet-corp-om, guvern-popor-societate, progres-conversaţie-perfectibilitate).
Această concepţie vine şi de la dorinţa reprezentanţilor Şcolii Ardelene să
dobândească drepturi egale cu celelalte naţiuni din Imperiul Austro-Ungar.
Filosofia sec. al XIX-lea (Nicolae Bălcescu, Titu
Maiorescu, Vasile Conta) se caracterizează prin răspândirea şi dezvoltarea
ştiinţelor. Are loc o schimbare a primatului artei cu cel al ştiinţei. O
asemenea modificare a punctului de vedere a dus la ceea că mai târziu au fost
ignorate complectamente poezia şi artele. V. Conta se impune ca cel mai
original filosof şi un adevărat materialist. El consideră că sufletul e o
„funcţie” a creierului. De asemenea el consideră, în opoziţie cu Kant, că
timpul şi spaţiu există obiectiv şi că există corelaţie între timp, spaţiu, timp
şi mişcare. Studiind formele de existenţă a corpurilor V. Conta a emis ipoteza
că atomii sunt „corpuri relativ mari” ce în alcătuirea lor cuprind corpuri
„infinit de mici”. Această a fost confirmată de descoperirile ulterioare din
fizică.
Astfel, putem conclude că dezvoltarea filosofiei moderne
române a avut loc simultan sau aproape simultan cu cea Europeană, chiar uneori
mai rapid. Aşa, de la spiritualismul genial a lui D. Cantemir s-a ajuns la
materialismul lui V. Conta, aşa cum în Europa s-a evoluat de la filosofia lui
Giovanni Pico della Mirandola pâna la Kant şi Ficthe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu