Treceți la conținutul principal

Cum se scrie o lucrare (de diplomă)


Care este scopul unei lucrări de diplomă?

Să vă înveţe să scrieţi despre munca voastră. Să vă înveţe să formulaţi o documentaţie tehnică de o manieră profesionistă. Să vă înveţe să căutaţi prin literatura de specialitate sau pe internet alte abordări pe aceeaşi temă. Să vă înveţe să prezentaţi o problemă de la scop la soluţie. Să vă înveţe să vă exprimaţi în scris de o manieră riguroasă. Un document scris este unul care rămîne şi poate fi oricînd consultat şi criticat. De aceea reflectaţi de 10 ori şi scrieţi o singură dată. 

Nu în ultimul rînd o teză reprezintă şi un certificat pentru Facultatea care te-a format că aţi ajuns la maturitatea necesară pentru a începe o carieră profesională ori ştiinţifică. Este un document cu valoare de atestare, care se păstrează şi care poate să probeze, în anii ce vin, că diploma care vi s-a eliberat este reală şi nu măsluită.

Cînd încep să scriu la teză şi în ce ritm lucrez la ea?

Începeţi să lucraţi la teză cu mult înainte de prezentare. Cel mai bine e ca în perioada în care lucraţi la program, în care acumulaţi ori triaţi date, în care citiţi ce au făcut alţii şi încercaţi să sistematizaţi, să faceţi note. Acestea le puteţi strînge într-un număr de dosare egal cu numărul capitolelor lucrării, pe fiecare dosar înscriind titlul capitolului. În felul acesta, cînd vă hotărîţi să treceţi la operaţia de redactare a tezei, în locul unei operaţii de compunere, de creaţie, anevoioasă şi supusă riscurilor, veţi avea de făcut mai mult una de triere, de organizare şi interpretare, de reformulare a materialelor adunate. Tot adunînd note, concepţia unui capitol se va forma de la sine. La un moment dat vă va fi astfel uşor să detaliaţi pe coperta dosarului conţinutul capitolului.

Notînd, cu gîndul la lucrare, încă din perioada în care lucraţi la program, face scrierea mai uşoară pentru că totul este încă proaspăt în minte. Mai mult, în această fază se pot semnala greutăţi, inconsistenţe, cazuri ce nu pot fi luate încă în considerare din cauza unor limitări teoretice ale abordării pe care o dezvoltaţi, frînturi de demonstraţie, chiar dacă acestea vi se par atunci evidente. Mai tîrziu, s-ar putea să rămîneţi cu amintirea că sînt evidente dar să nu mai înţelegeţi de loc de ce ele sînt atît de evidente[2]. De asemenea puteţi nota, într-un limbaj simplificat, algoritmi ce vi s-au părut interesanţi în momentul în care i-aţi construit.

Vă propun un experiment. Faceţi un efort şi scrieţi, acum, mîine ori poimîine, o bucată dintr-un capitol, poate chiar un capitol întreg. Unul despre care aveţi o imagine clară despre cum trebuie să arate, ce trebuie să conţină. Puneţi-l apoi deoparte şi nu vă mai atingeţi de el o lună. Citiţi-l apoi după o lună. Pariez că unele exprimări vă vor părea străine, ca şi cînd n-ar fi fost scrise de dumneavoastră, unele străine în bine, altele în rău, şi cu siguranţă veţi simţi nevoia să formulaţi altfel unele pasaje, ca să nu spun nimic de conţinut. De aceea un proces de scriere trebuie să fie unul de durată. O carte, ori o teză scrisă pe nerăsuflate este de cele mai multe ori una slabă. Desigur, nu neg că puteţi avea o inspiraţie divină care să vă facă să lucraţi demenţial şi să daţi gata într-un timp record lucrarea. Dar n-o publicaţi a doua zi. Lasaţi-o la dospit un timp. Ocupaţi-vă în timpul ăsta de altceva, eventual luaţi-vă un concediu. Cînd veţi reveni veţi fi surprins să vedeţi cît de mult veţi dori să modificaţi la textul iniţial. Cu siguranţă că mintea noastră are o inerţie care face ca anumite lucruri să fie trecute cu vederea. Recuperarea acestor scăpări poate fi făcută fie dînd manuscrisul unui coleg, fie lăsîndu-l deoparte un timp.

Lucrul la o teză este un proces care doar rareori seamănă cu cel al scrierii unui roman. Un roman se scrie pagină cu pagină, într-o manieră incrementală, probabil în paralel cu finisarea textelor deja scrise. Scrierea unei teze este un proces neliniar şi uneori chiar iterativ. Cineva a spus că o carte, şi deci şi o teză se scrie începînd cu capitolul unu. Apoi se reface acest capitol şi se scrie capitolul 2. După ce capitolul 2 a fost scris, e posibil ca viziunea asupra capitolului 1 să se fi modificat oarecum. Ca urmare se reface capitolul 1 şi în consecinţă şi capitolul 2. Apoi se scrie capitolul 3. Odată acesta scris, se refac capitolele 1, apoi 2, apoi 3, ş.a.m.d.

Ce trebuie să conţină o lucrare?

O regulă adesea bună de urmat este regula IMRAD[3]:
I           - Introducere (Introduction)
M         - Metode (Methods)
R          - Rezultate (Results)
A                  (and)
D          - Discuţii (Discussion)

Cum se scrie o introducere?

Introducerea este o parte foarte importantă a unei lucrări ştiinţifice şi cu siguranţa partea cea mai importantă dintr-o lucrare de diplomă. Pentru că ea trebuie să se constituie într-un rezumat al întregului conţinut al lucrării. Sînt recenzori care nu trec niciodată de introducere, restul fiind doar o răsfoială. Puteţi cîştiga un cititor sau îl puteţi alunga după modul în care scrieţi introducerea. Aici trebuie să spuneţi toate lucrurile importante. A păstra, în vederea obţinerii unor efecte de surpriză, rezultatele spectaculoase pentru partea finală a lucrării este o greşeală. S-ar putea ca cititorul pe care aţi fi vrut să-l cuceriţi să nu ajungă niciodată la capitolul respectiv...

Introducerea unei lucrări de diplomă trebuie să se constituie într-o trecere în revistă, uneori chiar mai detaliată a cîmpului pe care îl investigaţi în lucrare. Pentru că o lucrare de diplomă urmăreşte şi deprinderea absolventului cu "absorbirea" lucrărilor ştiinţifice, verifică capacitatea de a înţelege corect un domeniu, de a-i sesiza corect limitele, o privire asupra literaturii se poate uneori întinde chiar dincolo de capitolul introductiv.

Nu sînt excluse nici tezele complet dedicate unei munci de sinteză. În acest caz însă este de dorit ca literatura raportată ca fiind parcursă să fie semnificativă ca întindere iar lucrarea să nu se mărginească la a reproduce în secvenţă o serie de lucrări, teorii, rezultate, ci ar trebui să încerce sinteze critice, semnalînd evoluţia domeniului ori partea care lipseşte într-o teorie pentru a fi completată de alta. Adesea evoluţia ştiinţei este la fel de palpitantă ca un roman poliţist. O teză foarte frumoasă poate fi scrisă mergînd pe această idee. În acest caz contribuţia originală ar însemna găsirea unor exemple noi şi explicarea lor comparativă prin mai multe filtre interpretative.

În ce tip de teză se încadrează lucrarea mea?

 

Sînt lucrări de sinteză (ca cele semnalate mai sus), lucrări aplicative (în care primează o aplicaţie practică), şi lucrări teoretice (în care primordială este o investigaţie de natură teoretică).


Toate aceste tipuri presupun aporturi originale. 

În funcţie de tipul de lucrare, ponderea secţiunilor poate fi diferită. Astfel o lucrare aplicativă va insista mai mult asupra metodei decît rezultatelor. Contează mai mult cum a fost concepută aplicaţia, decît funcţionalitatea ei. Într-o lucrare de orientare teoretică, mai dezvoltată va trebui să fie secţiunea de rezultate, unde enunţaţi aportul dv. original, decît cea de metode, care poate fi o trecere în revistă a arsenalului teoretic ce constituie eşafodajul dezvoltării dv.

Ce scriu în capitolul de concluzii?


În orice caz trebuie revăzut pe scurt, în ordinea prezentării în lucrare, contribuţiile dv. originale. Apoi lucrarea trebuie plasată în contextul altor realizări şi făcută o comparare: de ce este mai bună, ce aduce nou, ce completează la alte teorii, aplicaţii.

De obicei acest capitol se încheie cu o trecere în revistă a manierei în care trebuie continuată cercetarea începută de dv.

Ce mai conţine o lucrare de diplomă?


Referinţe bibliografice, numai acelea ce sînt referite în text, în ordinea alfabetică a autorilor, sau în ordinea referirilor în text.

O frază de mulţumiri în care puteţi sublinia aportul altor persoane la realizarea lucrării.

Eventual o listă de apendix-uri, ce pot conţine: coduri sursă ale programelor realizate, tabele de rezultate în extenso, alte rezultate.

Care sînt fazele unei descoperiri?

Cînd ajungeţi să întrezăriţi cam pe unde s-a ajuns cu cercetarea într-un domeniu înseamnă că aţi depăşit primul prag.

În mod normal, dacă sînteţi pasionat de domeniu, după această fază urmează una în care încep să vă vină idei. De cele mai multe ori ideile sînt inspirate de lecturi. Lucrurile se întîmplă cam aşa. Citiţi un articol cu un scop în minte. Pe măsură ce avansaţi cu lectura găsiţi o slăbiciune a modelului prezentat de autor în directă legătură cu problema care vă frămîntă. Restul lecturiii este de obicei una precipitată în care vreţi să vedeţi dacă autorul atinge această chestiune, sau ea scapă modelului. Dacă ajungeţi la sfîrşit şi ea nu a apărut înseamnă că aveţi deja o "teorie" proprie.

Următoarea fază e una de consolidare a ideii. Acum veţi căuta cu înfrigurare exemple, cazuri, situaţii care să vă probeze teoria. Pe măsură ce le descoperiţi sau inventaţi deveniţi tot mai îndrăzneţ. Pe măsură ce, citind, constataţi că soluţia dv. e validă deveniţi tot mai îndrăzneţ şi mai… stăpîn pe situaţieîn acelaşi timp.

Acum ştiţi că aveţi ceva de spus. Aceasta este faza cea mai periculoasă. Este periculoasă pentru că, fără a avea o cultură ştiinţifică completă (sau măcar suficientă), sînteţi foarte aproape de a combate alţi autori, unii chiar consacraţi. În forul dv. interior sînteţi oarecum circumspect, recunoscînd ciudăţenia faptului că un autor atît de faimos ca Dr. Samuel W. Gorevitz să facă o omisiune atît de mare (care în plus să nu fi fost recunoscută de nimeni pînă acum). Este faza în care faceţi prima comunicare. Ca urmare vă duceţi la îndrumător şi-i explicaţi ce aţi descoperit. De obicei cam aici se termină aventura dv. pentru că îndrumătorul vă poate dărîma dintr-o frază întregul eşafodaj punînd în evidenţă un aspect care v-a scăpat pînă atunci. În schimb i-aţi trezit interesul. Discuţiile sînt un prilej să vă afişaţi superioritatea tehnică de curînd cîştigată.

Din această experienţă însă aţi cîştigat ceva. Aţi învăţat că un "clasic" este greu de dărîmat, că nu orice zboară se mănîncă şi în orice caz aţi înţeles mai bine teoria în cauză. Eşecul suferit nu trebuie însă să vă descurajeze. El e normal pentru orice tip înzestrat cu imaginaţie. Este absolut necesar şi pozitiv să vă consolaţi cu gîndul că aşa ceva nu i se poate întîmpla niciodată cuiva lipsit de imaginaţie creatoare. Este primul semnal că sînteţi dotat pentru cercetare. Un cercetător în embrion ca dv. cu greu poate urmări pînă la capăt un articol, şi asta nu pentru că nu-l înţelege ci pentru că multe din ideile din articol îi sugerează noi posibilităţi de investigare, ori contra-exemple. Ca urmare este aproape întotdeauna mai dispus să-şi urmeze propriile imbolduri sugerate de lectură decît să urmărească argumentaţia autorului pînă la capăt.

Dar faptul că sînteţi pasionat pentru cercetare nu e suficient pentru a deveni cercetător. Partea cea mai grea abia începe, pentru că, de la Edison citire, o descoperire e 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Ca urmare, abordaţi alţi autori, şi munca abia începe…

Cît de mult trebuie să citesc despre ce au făcut alţii?


Începeţi cu ceea ce vă indică îndrumătorul şi continuaţi să căutaţi mai departe singuri. Lecturile se înlănţuie dacă urmăriţi referinţele bibliografice. O imagine cît mai clară a limitelor unui domeniu este un lucru deosebit de important.

Desigur, cel mai frecvent sentiment la începutul unei cariere profesionale este că nu veţi ajunge niciodată să ştiţi tot ceea ce s-a scris ori făcut în domeniul ce vă interesează. Acest sentiment este deosebit de frustrant şi face viaţa amară multor cercetători tineri şi cinstiţi. Nu şi a celor mai puţin cinstiţi, care pătrund în această meserie ca în oricare alta în care îţi poţi face o carieră, ca de exemplu cea de instalator. Şi aşa ajung unii instalatori universitari.

Îmi aduc aminte de primii ani de meserie. Aveam impresia că citind mai mult aflu că nu mai am la ce să mă gîndesc eu însumi, pentru că problema care mă pasiona fusese deja rezolvată de altcineva. Chestia asta mă descuraja într-o asemenea măsură încît la un moment dat am fost la un pas să iau hotărîrea de a nu mai citi de loc şi de a face totul de capul meu.

O altă dificultate pe care am avut-o de înfruntat a fost legată de influenţa pe care credeam că o am din partea altor autori. Mi se părea că citind ce au făcut alţii, metodele lor mi se vor impregna în creier de manieră să-mi toropească imaginaţia, să mă aplatizeze, să nu mă lase să-mi folosesc propriile mele idei.

Nimic mai greşit decît acest sentiment. Imaginaţia ori o aveţi ori n-o aveţi. Probabil că ea se poate şi cultiva, dar eu nu ştiu cum. Dacă o aveţi nimeni nu v-o poate dilua. Dimpotrivă cu cît citiţi mai mult cu atît mintea dv. se va putea lega de mai multe idei de unde să vă aburcaţi mai sus. Sfatul meu este să citiţi cît mai mult. Lucrul acesta vă dă şi competenţă şi siguranţă că aprecierile dv. în domeniul ce vă interesează sînt cele corecte. Dar o competenţă adevărată este foarte greu de atins. Cei mai mulţi tipi de oarece valoare se mărginesc să ştie un pic mai mult decît ceilalţi, moment în care încep să manifeste aroganţă. Din acel moment ei sînt moralmente... terminaţi.

Cît de sincer trebuie să fiu în lucrare?


O lucrare însemnă un efort de cercetare. Orice cercetare poate să ducă la un succes sau la un eşec. Un eşec este apreciat vis-a-vis de parametrii iniţiali întrevăzuţi. El trebuie recunoscut mai degrabă decît trecut cu vederea. Ceea ce acum apare un eşec, acel caz ce nu se supune teoriei pe care încercaţi să o formulaţi, excepţia ce nu se supune regulii, s-ar putea dovedi treapta iniţială a unei noi ramuri a teoriei, pe care dv. sau altcineva să îndrăznească ulterior o nouă construcţie teoretică… Nu trebuie trecută cu vederea şi posibilitatea ca un eşec să contureze o limită a teoriei pe care o experimentaţi, lucru foarte important.

Citaţi întotdeauna ceea ce au făcut alţii. Fiţi atenţi cum introduceţi în lucrare contribuţia altora. Locul prezentării altor teorii, mai întîi pentru precizarea nivelului la care se situează domeniul pe care-l abordaţi şi apoi pentru compararea a ceea ce faceţi dv. cu ceea ce s-a mai făcut, este de obicei în introducere şi în concluzii. Nu este interzis să vorbiţi despre ce au făcut alţii în mijlocul lucrării, dar acolo riscul de a produce confuzii este mai mare. Începe să devină dificil a departaja între contribuţia dv. şi cea străină. În orice caz citaţi orice teoremă, rezultat, algoritm, arhitectură de sistem etc. pe care o preluaţi din altă parte. Lucrul cel mai grav ce vi se poate întîmpla la aprecierea lucrării este să fiţi învinuit că "aţi tras cu ochiul" în cutare sau cutare carte ori lucrare şi v-aţi atribuit rezultate străine, un fapt aproape la fel de îngrozitor ca un plagiat.

 

În ce (fel de) limbă trebuie scrisă lucrarea?


În româneşte bineînţeles[4], dar întrebarea are şi alt sens: ce fel de limbă românească utilizăm? În primul şi în primul rînd: fiţi atenţi la gramatică. Atenţie la greşeli de ortografie şi la exprimări. Maniera în care scrieţi este oglinda cea mai elocventă a culturii dv[5].

Atenţie la neologisme: ce facem cu acei termeni tehnici care au intrat în jargonul nostru de informaticieni, le traducem sau le lăsăm în original?

scroll (sul de hîrtie?, defilare?…)
drag and drop (târăşte şi lasă?…)
mouse (şoricel?…)

Sfatul meu este de a le traduce toţi termenii  ce pot fi traduşi fără ca traducerea să pară forţată (window = fereastră, dialog box = cutie de dialog, click = selecţie, bold = aldin…) şi de a le lăsa în original (engleză) pe celelalte, marcîndu-le însă în cursive.

Evitaţi exprimările prolixe. O lucrare ştiinţifică trebuie să conţină minimum de cuvinte cu care se poate încă reda perfect inteligibil ceea ce aveţi de spus.


În loc de:

Înainte de a descrie aplicaţia şi pentru a face mai clară maniera în care ea lucrează, ar putea fi interesant să aruncăm o privire asupra motivaţiei care ne-a dus la dezvoltarea ei.

Pentru a realiza scopul propus, au fost implementate proceduri speciale ce calculează frecvenţa caracteristică şi generează înfăşurătoarea semnalului acustic. 
Puteţi spune:



Motivaţia dezvoltării acestei aplicaţii este…




Se calculează frecvenţa caracteristică şi înfăşurătoarea semnalului acustic.

Evitaţi exprimările emfatice, bombastice. Evitaţi de asemenea limbajul excesiv de tehnic[6].

Utilizez calculatorul la redactarea tezei?

Cînd am spus de colectarea notelor într-un dosar, acesta poate fi la fel de bine şi unul electronic, un director. Iar notele să fie şi ele mici fişiere adunate zilnic. Lucrul cu calculatorul uşurează mult procesul de organizare şi apoi de redactare finală a manuscrisului. Dar uneori o figură pe care o desenez în grabă, sau cîteva rînduri pe care le notez în tramvai, pot şi ele constitui materiale de adunat într-un dosar (unul de hîrtie).

Sfatul meu este să scrieţi direct pe calculator, nu întîi pe hîrtie şi apoi să retranscrieţi. Utilizarea unui editor uşurează mult operaţiile de înlocuire, ştergere, înserare. Tot calculatorul vă permite să scrieţi de o manieră foarte dezorganizată, o idee adăugată aici, alta acolo, pentru a produce în final un document foarte organizat.

Cum trebuie să arate grafic o lucrare?

Fiţi oricît de meticuloşi cu forma grafică a lucrării dv. Grija poate merge aici pînă la pedanterie. Cea mai bună formă a unei lucrări este dată de o prelucrare electronică. Pentru un absolvent de informatică este greu de conceput acum o lucrare de diplomă care să nu fie redactată cu un editor de texte performant (Word sub Windows, sau Latex).

Notaţi diacriticele româneşti. Un text românesc în care ă se confundă cu a este un text care face o impresie proastă, de neglijenţă.

O virgulă , un punct ,un semn de întrebare sau exclamare îl lipiţi de cuvîntul de dinainte ,iar spaţiul îl lăsaţi după el , nu invers ori cu spaţii şi de o parte şi de alta . Fraza precedentă arată rău din acest punct de vedere.

Desenele trebuiesc şi ele realizate cu instrumente grafice adecvate. Dacă nu dispuneţi de programe profesionale precum Visio, ori CorelDraw, panoplia de instrumente grafice ale Word-ului, ori Excel-ului este perfect satisfăcătoare. Capturile de ecran, dau de asemenea un plus de profesionalism lucrării atunci cînd accentul este pus pe o realizare practică cu interfaţă utilizator. Însă nu trebuie să exageraţi cu ele. Prea multe capturi încep să dea de bănuit că aţi încercat să ajungeţi mai repede la un anumit număr de pagini pe care vi l-aţi propus.

Cum se prezintă o lucrare de diplomă?

Timpul pe care îl aveţi la dispoziţie este de 10-15 minute. Douăzeci - împreună cu întrebările din partea comisiei. În acest timp va trebui să concentraţi toată activitatea dv. de cîteva luni. Ca urmare trebuie să fiţi sintetic, urmînd în general în expunere planul lucrării. Punctaţi ceea ce consideraţi esenţial şi daţi o atenţie deosebită părţilor originale din lucrare ori muncii ce a însoţit elaborarea lucrării. Pentru prezentare puteţi utiliza şi tabla, dar e mult mai spectaculoasă şi face o impresie deosebită o prezentare bazată pe trasparente, cu un retroproiector, sau o prezentare PowerPoint, proiectată din calculator. Dacă aveţi şi o aplicaţie practică, va trebui ca expunerea să se reducă probabil la jumătate pentru a face loc şi demonstraţiei. Organizaţi-vă această demonstraţie dinainte, pregătind exemple potrivite şi spectaculoase, care să pună în evidenţă părţile tari ale programului pe care l-aţi realizat. Ceea ce nu merge (încă) în program nu trebuie ascuns ci recunoscut cu dezinvoltură. Nimeni nu se aşteaptă ca într-un interval atît de scurt să faceţi o aplicaţie la cheie. Şi este mult mai rău ca un defect să vă fie descoperit de comisie.


Cum se face un transparent?

Există cîteva reguli de aur la fabricarea unui transparent:
·         cea mai potrivită aşezare este cea orizontală, spre deosebire de o pagină de lucrare pentru care cea mai potrivită aşezare este cea verticală;
·         pregătirea unui set de transparente trebuie făcută cu un utilitar specializat, gen PowerPoint, care pe lîngă ştiinţa pe care o incorporează relativ la formate şi puneri în pagină, vă oferă posibilităţi de tranziţie de la un trasparent la altul (atunci cînd dispuneţi de posibilitatea tehnică de a le proiecta direct din calculator - cu un LCD);
·         un transparent nu trebuie să fie supraîncărcat: dacă nu puteţi să-i sesizaţi conţinutul în 4 secunde, el este prost făcut;
·         o regulă de prezentare: nu citiţi textul de pe transparent ci completaţi-l cu informaţii prezentate oral;
·         nu utilizaţi mai mult de unul-două fonturi pentru transparentele dv., altfel ele încep să semene prea mult cu un ghiveci;
·         fiţi mai degrabă reţinuţi decît expansivi dacă cumva vă trece prin cap să epuizaţi toate posibilităţile de animaţie, cu deosebire a celor sonore, oferite de PowerPoint pe o singură prezentare, dacă nu vreţi ca prezentarea să fie apreciată mai mult din perspectiva unui desen animat cu Tom şi Gerry decît din cea a titlului.

La acest pointer aveţi un exemplu de transparent prost şi unul... execrabil.






STRUCTURA LUCRĂRII
Fiecare lucrare de licenţă trebuie să răspundă exigenţelor ştiinţifice, îndeplinind normele academice ale instituţiei unde se susţin. Există însă câteva aspecte generale valabile care trebuie respectate.
O teză de licenţă poate avea minimum 60 de pagini, maximum 120. Ea trebuie prezentată în 2 exemplare + 1 exemplar pentru coordonatorul ştiinţific.
În cuprinsul lucrării de licenţă trebuie să se regăsească următoarea structură standard:
1. Introducerea.
2. Cuprinsul (capitole, subcapitole, secţiuni, subsecţiuni) – două sau trei părţi, rar patru.
3. Note bibliografice (la sfârşitul fiecărui capitol).
4. Concluzie.
5. Anexe (opţional).
6. Glosar (opţional).
7. Bibliografie.
8. Sumarul (poate fi plasat la începutul sau la sfârşitul lucrării, de preferat la început, pentru a facilita rapid accesul la conţinutul tezei).
Trebuie acordată o atenţie deosebită unui element tehnic care este pagina de titlu şi care trebuie să conţină obligatoriu următoarele elemente:
1. Denumirea universităţii.
2. Denumirea facultăţii.
3. Titlul şi subtitlul tezei.
4. Numele şi prenumele autorului.
5. Numele, prenumele şi gradul didactic al conducătorului ştiinţific.
6. Anul susţinerii lucrării.

Exemplu de pagină de titlu

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE JURNALISM


LUCRARE DE LICENŢĂ
BRUNEA FOX ŞI REPORTAJUL ROMÂNESC

Coordonator ştiinţific:
Conf.dr. Arié Grünberg Matache


Autor:
Roxana Mihalcea
2005

În economia lucrării, introducerea şi concluzia ocupă un loc deosebit: introducerea va crea o primă impresie cititorului, iar concluzia va putea decide evaluarea.
Mărimea lor se stabileşte în funcţie de ansamblul lucrării: introducerea trebuie să reprezinte aproximativ 10% din volumul total al lucrării.
Introducerea trebuie:
- să atragă atenţia cititorului;
- să explice sensul, importanţa şi delimitatea chestiunii ce va fi cercetată/abordată;
- să justifice alegerea subiectului;
- să anunţe obiectivele şi planul de ansamblu al lucrării (descrierea schematică a conţinutului lucrării, pe capitole);
- să precizeze dificultăţile cu care s-a confruntat cercetătorul;
- să precizeze metodologia de cercetare abordată/folosită (referinţe bibliografice, eventuale deficienţe ale literaturii de specialitate, alte surse abordate, modul în care au fost folosite – interviuri, sondaje, observaţie personală etc.);
- să avanseze punctul de vedere critic al autorului (ce aduce nou cercetarea), în raport cu celelalte puncte de vedere enunţate de predecesorii săi.
Concluzia este şi ea la fel de importantă ca şi introducerea, fiind într-o relaţie de complementaritate cu aceasta. Dacă introducerea a plecat de la un aspect general - definirea domeniului de studiu - şi ajuns la particular - teza de faţă -, concluzia parcurge drumul invers, de la particular la general.
Concluzia:
- rezumă rezultatele cercetării şi importanţa lor în raport cu stadiul actual al temei cercetate;
- evită intrarea în detalii (se găsesc în cuprinsul lucrării);
- evidenţiază complexitatea cercetării, fără să ignore dificultăţile care fac cercetarea imperfectă;
- indică posibile cercetări viitoare, plecând chiar de la neîmplinirile lucrării actuale;
- oferă un comentariu personal despre rezultatul cercetării, în raport cu obiectivele propuse, care au fost enunţate în introducere.
Cuprinsul poate fi structurat în două sau trei părţi, fiecare parte fiind împărţită în capitole, subcapitole, secţiuni şi subsecţiuni. Pentru a le individualiza se practică următoarea notaţie:
- 1. - va indica primul capitol;
- 1.1. - va indica primul subcapitol al primului capitol;
- 1.1.1. - va indica prima secţiune a primului subcapitol al
primului capitol.
Anexele au rolul de a aduce o informaţie originală şi pertinentă. Se pot constitui, de exemplu, din texte care nu au fost niciodată publicate, din chestionarul folosit pentru intervievarea persoanelor ce deţin informaţii legate de temă, interviuri cu personalităţi competente în domeniul de cercetare ales, texte legislative sau documente de altă natură.
Glosarul. Septimiu Chelcea nu recomandă utilizarea listei cu explicaţiile termenilor utilizaţi în lucrare, argumentând prin aceea că sunt, de obicei, folosiţi termeni consacraţi.7) Rostul unui glosar este de a-l ajuta pe cititor să înţeleagă sensul termenilor de specialitate folosiţi în cercetare. Glosarul este plasat după anexe, înaintea listei bibliografice.
Notele bibliografice au menirea de a fluidiza textul, facilitând lectura şi simplificând argumentaţia. Notele sunt reunite la sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul lucrării. Nu se recomandă notele infrapaginale (plasate la subsolul paginii) pentru a nu parazita economia paginii (pot exista note ample care să ocupe mai mult spaţiu din pagină decât textul propriu-zis de pe pagina respectivă, ceea ce conduce la un aspect inestetic al paginii şi incomod la lectură pentru că nota s-ar putea prelungi, de exemplu, pe pagina următoare).
U. Eco consideră că notele folosesc pentru:
a. a indica sursele citatelor;
b. a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire despre un subiect discutat în text;
c. a face trimiteri externe şi interne;
d. a introduce un citat de întărire a unui punct de vedere exprimat în text;
e. a da amploare afirmaţiilor din text;
f. a corecta unele afirmaţii din text;
g. a reda traducerea unui citat din text;
h. a plăti datorii.8)
Eco precizează că o citare corectă în notele bibiliografice trebuie:
- să asigure distincţia dintre cărţi şi capitole, între capitolele aceleiaşi cărţi;
- să identifice fără echivoc numele autorului şi titlul;
- să identifice locul de publicare, editorul, ediţia;
- să identifice dimensiunea cărţii.9)
Rezumând situaţii posibile, Eco10) recomandă respectarea următoarelor reguli pentru trimiterile bibliografice:

CĂRŢI
1. Numele şi prenumele autorului (sau autorilor sau îngrijitorului, cu indicaţii eventuale asupra pseudonimelor).
2. Titlul şi subtitul operei.
3. „Colecţia” (se va pune în ghilimele sau cursive).
4. Numărul ediţiei (dacă nu există multe).
5. Locul ediţiei: dacă nu există, se scrie: f.l. (fără loc).
6. Editorul: dacă în carte nu există, se omite.
7. Data editării: dacă nu există, se scrie: f.a. (fără an).
8. Date eventuale despre ediţia cea mai recentă la care se face trimiterea.
9. Numărul de pagini şi, eventual, numărul volumelor din care se compune opera.
10. (Traducere: dacă titlul era într-o limbă străină şi există o traducere în română se specifică numele traducătorului, titlul, în română, locul editării, editorul, data ediţiei, eventual numărul de pagini.)

ARTICOLE DE REVISTE/ZIAR
1. Numele şi prenumele autorului.
2. „Titlul articolului sau capitolului” (cursive sau ghilimele).
3. Titlul revistei/ziarului.
4. Volumul sau număr de fascicol (eventual indicaţii de Serie
Nouă).
5. Luna şi anul.
6. Pagini în care apare articolul.

CD-ROM
1. Numele şi prenumele autorului.
2. Data.
3. „Titlul articolului”.
4. Numele CD-ului. [CD-ROM]. Locul de regăsire: adresa.
Editor.

INTERNET
1. Numele şi prenumele autorului.
2. „Titlul articolului”.
3. Numele „gazdei” (engl. host) şi al „dosarului” (file),
http://www.etc.com.
4. Data accesării.

EMISIUNE RADIO
1. Numele persoanei din care am citat.
2. Numele postului de radio.
3. Numele emisiunii.
4. Data, ora difuzării ei.

EMISIUNE T.V.
Indicaţii perfect similar celor pentru emisiune radio.
Exemple citare:
CĂRŢI
Searle, John, R., Speech Acts – An Essay in the Philosophy of Language, 1-a ed., Cambridge, Cambridge University Press, 1969 (a 5-a ed., 1974),
pp.VIII-204.
Randall, David, The Universal Journalist, 1-a ed., London, Pluto
Press, 1996, trad. rom. Alexandru Brăduţ Ulmanu,
Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa
scrisă, Iaşi, Polirom, 1998.
Pentru autor colectiv: Dragomir, Otilia (coord.), Femei, cuvinte şi imagini, Iaşi, Polirom, 2002.

ARTICOLE REVISTE/ZIAR
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Le „deuxieme sexe” dans la société et les médias, The Global Network, no.11, 1999, pp.5-10
• Dacă în nota imediat următoare se citează acelaşi autor şi aceeaşi lucrare citată anterior, dar altă pagină, se va nota:
Ibidem, p.30.
• Dacă doar autorul este acelaşi ca în nota precedentă se va preciza „Idem” şi numele lucrării nou citate:
Idem, ............
• Dacă se citează din nou un autor şi o lucrare deja menţionată, dar nu în nota imediat următoare, se va nota:
Searle, John, R., op. cit., p.180.
• În cazul citării unui autor citat de un altul (sursa de mâna a doua), se va folosi formularea apud:
Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenţă, trad. rom. George Popescu, Constanţa, Pontica, 2000, apud. Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003.
Dacă citatul nu depăşeşte 3-4 rânduri poate fi inclus în corpul textului cu ghilimele.
Dacă citatul este mai mare de 4 rânduri se plasează în bloc text separat, cu spaţiul dintre rânduri micşorat şi plasat mai în interiorul paginii faţă de restul textului şi cu un corp de literă mai mic. Nu se folosesc ghilimelele.
În ambele cazuri sursa trebuie precizată conform sistemului de notare prezentat.
Orice intervenţie asupra citatului se marchează prin paranteze pătrate de tipul:
- [...] - când se omit fragmente de text;
- [t]rebuie - atunci când textul cere literă mică, iar în textul
original era majusculă.
În afara sistemului european de citare invocat de Eco, s-a răspândit din ce în ce mai puternic sistemul adoptat în mediul academic american care permite o economie a notelor, dând trimiterile bibliografice direct în text. De exemplu: Arié Grünberg Matache, 2000, Lecturi posibile, Bucureşti, Editura Magus, referinţa bibliografică în interiorul textului se va pune între paranteze astfel:
(Grünberg Matache, 2000:66).
Grünberg Matache - numele autorului
2000 - anul apariţiei dacă nu există mai multe lucrări ale aceluiaşi autor apărute în acel an
66 - pagina de la care se citează
sau
Grünberg Matache, 2000a:33.
2000a – dacă sunt două lucrări din acelaşi an.

Citarea corectă, aşadar obligativitatea notelor de subsol vă fereşte de plagiat. A plagia înseamnă „a-ţi însuşi ideile, textele (integral sau parţial), creaţiile altora, fără a cita”. Plagiatul este o problemă de etică profesională.11) Plagiatul „tradiţional” s-a extins prin apariţia plagiatului „on line” (sau digital sau de pe Internet). Pentru a-l evita respectaţi regulile citării electronice! Există şi o formă „decentă” de plagiat care este plagiatul involuntar. Evident, şi el trebuie evitat! Acest tip de plagiat este „practicat” de cei care nu menţionează cui aparţin ideile din text, considerându-le „bun comun”. Septimiu Chelcea recomandă câteva reguli pentru evitarea plagiatului involuntar, valabile atât pentru citarea tipografică, cât şi pentru citarea electronică:12)
 Să închidem între ghilimele orice text care aparţine altora.
 Să menţionăm numele, titlul lucrării, locul de apariţie, editura, anul, pagina.
 Să fim atenţi la distincţia dintre cunoştinţele comune, care au intrat în patrimoniul ştiinţei, şi informaţiile din sfera dreptului de proprietate intelectuală.
 Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui text, menţionând corect autorul şi opera care ne-au inspirat.
 Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră proprie ideile de bază din opera citată.
 Să învăţăm să luăm „notiţe inteligente”, nu copiind propoziţii şi fraze din prelegerile profesorilor.
 Să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură în care să sintetizăm ideile autorilor, nu doar să le reproducem între ghilimele.13)

LISTA BIBLIOGRAFICĂ
Cuprinde, după caz:
- numai lucrările efectiv consultate;
- toate lucrările importante despre problematica lucrării.
• Articolele şi cărţile trebuie prezentate în ordine alfabetică a autorilor şi în ordine cronologică a apariţiei.
• Dacă bibliografia este foarte lungă se poate proceda la o împărţire a lucrărilor pe secţiuni, în funcţie de părţile lucrării.
• Bibliografia va fi separată: pentru documente de arhivă, lucrări de diplomă sau de doctorat, reviste, ziare, cărţi, de autor, critică despre autor.
• Lista bibliografică va fi redactată respectând regulile enunţate pentru notele bibliografice.


ABREVIERI UZUALE PENTRU REDACTAREA LUCRĂRII
 art. – articol
 cap. – capitol
 cf. – confer. Se foloseşte pentru a trimite la o lucrare, cuprinzând atestări sau detalii ale ideii pe care o discutăm.
 ed. – ediţie sau (în funcţie de context) editura
 e.g. – exempli gratia = de exemplu
 etc. – etcetera = şi celelalte, şi altele
 f.a. – fără an
 f.l. – fără loc
 Ibid. – Ibidem. Se foloseşte în notele cu indicaţii bibliografice pentru a nu mai repeta numele autorului şi lucrarea citată anterior.
 Id. - Idem. Se foloseşte în notele cu indicaţii bibliografice pentru a nu mai repeta numele autorului menţionat mai sus.
 Id est - adică
 Infra - mai jos (în paginile următoare)
 Op. cit. - opus citatum (lucrare citată). Se foloseşte pentru a trimite la o lucrare menţionată integral anterior.
 p. - pagina
 pp. - pentru trimitere la mai multe pagini: pp. 16, 18, 21 sau pp. 6-23 pentru pagini consecutive
 passo - passim - în diferite locuri
 S.n. - sublinierea noastră
 Supra - mai sus (în paginile anterioare)
 Ş.a.m.d. - şi aşa mai departe
 Ş.c.l. - şi celelalte
 urm. - următoarele
 v. - vezi
 vol. - volum

ELEMENTE DE TEHNOREDACTARE
• pagini de dimensiuni standard A4 (21x29.7 cm);
• text integral cules la computer pe acelaşi tip de hârtie (cu acelaşi grad de alb şi aceeaşi grosime) şi pe o singură faţă a colii de hârtie;
• litera – recomandată a fi Times New Roman;
• corpul de literă (mărimea literei) – 12 puncte;
• un rând conţine aproximativ 65 de semne tipografice (litere, semne de punctuaţie, spaţii albe între cuvinte);
• pe o pagină nu vor fi scrise mai mult de 31 de rânduri, dar nici mai puţine;
• spaţiul dintre rânduri: „un rând şi jumătate”;
• margini aproximativ egale pe toate cele patru laturi ale colii de hârtie (3-4 cm);
• paragrafele să nu fie prea scurte (doar 2-3 rânduri), dar nici prea lungi (peste o pagină);
• caracterul literelor:
 cursivul/italice se foloseşte în următoarele situaţii:
- cuvinte de origine străină citate în text;
- titluri de cărţi sau de periodice, în text sau în notele bibliografice (nu se marchează cu ghilimele);
- (facultativ) un cuvânt sau un pasaj, pentru a fi pus în evidenţă;
 aldinul/bold:
- poate fi folosit pentru titlurile de capitole sau subcapitole:
- poate evidenţia acele propoziţii sau fraze ce trebuie memorate ca atare;
 subliniere cu o linie – propoziţii ce exprimă puncte de vedere esenţiale;
• spaţiile de dinainte sau după semnele de punctuaţie:
- se lasă spaţiu liber după:
- virgulă;
- punct;
- semn de întrebare, exclamare;
- două puncte;
- punct şi virgulă;
- se lasă spaţiu liber atât înainte, cât şi după:
- linie de pauză [-];
- puncte de suspensie [...];
• numerotarea paginilor
 se numerotează toate paginile, chiar dacă numărul nu este printat (pagina de titlu, numărul şi paginile de început ale capitolelor, bibliografiei şi anexelor nu vor avea un număr imprimat, dar se vor lua în calcul la numerotarea celorlalte pagini);
 în mod obişnuit, numărul paginii se va trece în colţul din dreapta sus, cu cifre arabe, drepte, fără punct, paranteză sau linie oblică.

PREZENTAREA ORALĂ SAU SUSŢINEREA

Claude-Jean Bertrand14) recomandă pregătirea pentru susţinerea orală a lucrării de licenţă ca pentru orice examen. După Bertrand contează:
- aspectul fizic: se recomandă o ţinută vestimentară îngrijită, discretă;
- atitudinea: nici rigidă, nici detaşată, nici servilă, nici insolentă;
- vocea: învăţaţi să citiţi dând impresia că improvizaţi!
Susţinerea
1. Expunerea candidatului
- se prezintă subiectul lucrării (nu se face rezumatul acesteia), ipotezele de lucru, metodologia folosită, concluziile la care s-a ajuns (ce aduce nou cercetarea), eventualele impedimente cu care s-a confruntat candidatul.
2. Expunerile membrilor comisiei
- sunt, în general, critici, mai degrabă decât aprecieri, ceea ce nu trebuie să-l descumpănească pe candidat.
3. Răspunsurile candidatului la criticile sau întrebările comisiei.*

SUCCES!
* Comisia este formată din:
- decanul facultăţii (preşedintele comisiei);
- alţi trei membri;
- la susţinere asistă şi coordonatorul ştiinţific al lucrării fiecărui candidat;
- fiecare membru al comisiei acordă câte o notă; media rotunjită a notelor reprezintă nota finală a lucrării.





[1] Curs festiv ţinut în 15 mai 1998 la Facultatea de Infomatică a Universităţii "A.I.Cuza" Iaşi, cu ocazia terminării studiilor anului IV, promoţia 1998.
[2] Observaţia mi-a fost comunicată de Anca Ignat, imediat după curs.
[3] Robert A.Day: How to write and publish a scientific paper?, Cambridge University Press
[4] Deşi cunosc un caz în care s-a acceptat o lucrare de diplomă redactată în engleză.
[5] Îmi amintesc cu stupoare surpriza pe care am avut-o cu o lucrare de diplomă pe care o îndrumam şi care mi-a fost adusă la recenzie de un student înainte cu o săptămînă de susţinere. Deodată mi-au revenit în memorie o mulţime de lucruri, aparent fără importanţă, şi pe care le trecusem cu vederea pînă atunci, deşi nu mi le puteam explica la acel personaj, de altfel cu o "interfaţă utilizator" extrem de favorabilă: individul avea foarte mari lacune în cultură (a şi picat examenul de licenţă în acel an).
[6] Din experienţa proprie acest lucru este rar într-o lucrare de diplomă. Dar nu trebuie pierdut din vedere o predilecţie a unor cercetători de a spune lucruri extrem de precise, dar complet inutile, într-un limbaj extrem de tehnic.

Comentarii