Care este scopul unei
lucrări de diplomă?
Să vă înveţe să scrieţi despre munca voastră. Să vă înveţe să formulaţi o documentaţie tehnică de o manieră profesionistă. Să
vă înveţe să căutaţi prin literatura
de specialitate sau pe internet alte
abordări pe aceeaşi temă. Să vă înveţe
să prezentaţi o problemă de la scop la soluţie. Să vă înveţe să vă exprimaţi în scris de o manieră
riguroasă. Un document scris este unul care rămîne şi poate fi oricînd
consultat şi criticat. De aceea reflectaţi de 10 ori şi scrieţi o singură
dată.
Nu în ultimul rînd o teză
reprezintă şi un certificat pentru
Facultatea care te-a format că aţi ajuns la maturitatea necesară pentru a
începe o carieră profesională ori ştiinţifică. Este un document cu valoare de
atestare, care se păstrează şi care poate să probeze, în anii ce vin, că
diploma care vi s-a eliberat este reală şi nu măsluită.
Cînd încep să scriu
la teză şi în ce ritm lucrez la ea?
Începeţi să lucraţi la teză cu mult înainte de prezentare. Cel mai
bine e ca în perioada în care lucraţi la program, în care acumulaţi ori triaţi
date, în care citiţi ce au făcut alţii şi încercaţi să sistematizaţi, să faceţi note. Acestea le puteţi strînge
într-un număr de dosare egal cu numărul capitolelor lucrării, pe fiecare dosar
înscriind titlul capitolului. În felul acesta, cînd vă hotărîţi să treceţi la
operaţia de redactare a tezei, în locul unei operaţii de compunere, de creaţie,
anevoioasă şi supusă riscurilor, veţi avea de făcut mai mult una de triere, de
organizare şi interpretare, de reformulare a materialelor adunate. Tot adunînd
note, concepţia unui capitol se va forma de la sine. La un moment dat vă va fi
astfel uşor să detaliaţi pe coperta dosarului conţinutul capitolului.
Notînd, cu gîndul la lucrare,
încă din perioada în care lucraţi la program, face scrierea mai uşoară pentru
că totul este încă proaspăt în minte. Mai mult, în această fază se pot semnala
greutăţi, inconsistenţe, cazuri ce nu pot fi luate încă în considerare din
cauza unor limitări teoretice ale abordării pe care o dezvoltaţi, frînturi de
demonstraţie, chiar dacă acestea vi se par atunci evidente. Mai tîrziu, s-ar
putea să rămîneţi cu amintirea că sînt evidente dar să nu mai înţelegeţi de loc
de ce ele sînt atît de evidente[2].
De asemenea puteţi nota, într-un limbaj
simplificat, algoritmi ce vi s-au părut interesanţi în momentul în care
i-aţi construit.
Vă
propun un experiment. Faceţi un efort şi scrieţi,
acum, mîine ori poimîine, o bucată dintr-un capitol, poate chiar un capitol
întreg. Unul despre care aveţi o imagine clară despre cum trebuie să arate, ce
trebuie să conţină. Puneţi-l apoi deoparte şi nu vă mai atingeţi de el o lună.
Citiţi-l apoi după o lună. Pariez că unele exprimări vă vor părea străine, ca
şi cînd n-ar fi fost scrise de dumneavoastră, unele străine în bine, altele în
rău, şi cu siguranţă veţi simţi nevoia să formulaţi altfel unele pasaje, ca să
nu spun nimic de conţinut. De aceea un proces de scriere trebuie să fie unul de
durată. O carte, ori o teză scrisă pe nerăsuflate este de cele mai multe ori
una slabă. Desigur, nu neg că puteţi avea o inspiraţie divină care să vă facă
să lucraţi demenţial şi să daţi gata într-un timp record lucrarea. Dar n-o publicaţi
a doua zi. Lasaţi-o la dospit un timp. Ocupaţi-vă în timpul ăsta de altceva,
eventual luaţi-vă un concediu. Cînd veţi reveni veţi fi surprins să vedeţi cît
de mult veţi dori să modificaţi la textul iniţial. Cu siguranţă că mintea
noastră are o inerţie care face ca anumite lucruri să fie trecute cu vederea.
Recuperarea acestor scăpări poate fi făcută fie dînd manuscrisul unui coleg,
fie lăsîndu-l deoparte un timp.
Lucrul la o teză este un proces care doar
rareori seamănă cu cel al scrierii unui roman. Un roman se scrie pagină cu
pagină, într-o manieră incrementală, probabil în paralel cu finisarea textelor
deja scrise. Scrierea unei teze este un
proces neliniar şi uneori chiar iterativ. Cineva a spus că o carte, şi deci
şi o teză se scrie începînd cu capitolul unu. Apoi se reface acest capitol şi
se scrie capitolul 2. După ce capitolul 2 a fost scris, e posibil ca viziunea
asupra capitolului 1 să se fi modificat oarecum. Ca urmare se reface capitolul
1 şi în consecinţă şi capitolul 2. Apoi se scrie capitolul 3. Odată acesta
scris, se refac capitolele 1, apoi 2, apoi 3, ş.a.m.d.
Ce trebuie să conţină
o lucrare?
O regulă adesea bună de urmat
este regula IMRAD[3]:
I -
Introducere (Introduction)
M -
Metode (Methods)
R -
Rezultate (Results)
A (and)
D -
Discuţii (Discussion)
Cum se scrie o
introducere?
Introducerea
este o parte foarte importantă a unei lucrări ştiinţifice şi cu
siguranţa partea cea mai importantă
dintr-o lucrare de diplomă. Pentru că ea trebuie să se constituie într-un
rezumat al întregului conţinut al lucrării. Sînt recenzori care nu trec
niciodată de introducere, restul fiind doar o răsfoială. Puteţi cîştiga un
cititor sau îl puteţi alunga după modul în care scrieţi introducerea. Aici
trebuie să spuneţi toate lucrurile importante. A păstra, în vederea obţinerii
unor efecte de surpriză, rezultatele spectaculoase pentru partea finală a
lucrării este o greşeală. S-ar putea ca cititorul pe care aţi fi vrut să-l
cuceriţi să nu ajungă niciodată la capitolul respectiv...
Introducerea unei lucrări de
diplomă trebuie să se constituie într-o
trecere în revistă, uneori
chiar mai detaliată a cîmpului pe care
îl investigaţi în lucrare. Pentru că o lucrare de diplomă urmăreşte şi
deprinderea absolventului cu "absorbirea" lucrărilor ştiinţifice,
verifică capacitatea de a înţelege corect un domeniu, de a-i sesiza corect
limitele, o privire asupra literaturii se poate uneori întinde chiar dincolo de
capitolul introductiv.
Nu sînt excluse nici tezele complet dedicate unei munci de
sinteză. În acest caz însă este de dorit ca literatura raportată ca fiind
parcursă să fie semnificativă ca întindere iar lucrarea să nu se mărginească la
a reproduce în secvenţă o serie de lucrări, teorii, rezultate, ci ar trebui să
încerce sinteze critice, semnalînd evoluţia domeniului ori partea care lipseşte
într-o teorie pentru a fi completată de alta. Adesea evoluţia ştiinţei este la
fel de palpitantă ca un roman poliţist. O teză foarte frumoasă poate fi scrisă
mergînd pe această idee. În acest caz contribuţia originală ar însemna găsirea
unor exemple noi şi explicarea lor comparativă prin mai multe filtre
interpretative.
În ce tip de teză se încadrează lucrarea mea?
Sînt lucrări de sinteză (ca cele semnalate mai sus), lucrări aplicative (în care primează o aplicaţie practică), şi lucrări teoretice (în care primordială este o investigaţie de natură teoretică).
Toate aceste tipuri presupun aporturi
originale.
În
funcţie de tipul de lucrare, ponderea secţiunilor poate fi diferită.
Astfel o lucrare aplicativă va insista mai mult asupra metodei decît
rezultatelor. Contează mai mult cum a fost concepută aplicaţia, decît
funcţionalitatea ei. Într-o lucrare de orientare teoretică, mai dezvoltată va
trebui să fie secţiunea de rezultate, unde enunţaţi aportul dv. original, decît
cea de metode, care poate fi o trecere în revistă a arsenalului teoretic ce
constituie eşafodajul dezvoltării dv.
Ce scriu în capitolul de concluzii?
În orice caz trebuie revăzut pe
scurt, în ordinea prezentării în lucrare, contribuţiile dv. originale. Apoi
lucrarea trebuie plasată în contextul altor realizări şi făcută o comparare: de
ce este mai bună, ce aduce nou, ce completează la alte teorii, aplicaţii.
De obicei acest capitol se
încheie cu o trecere în revistă a manierei în care trebuie continuată
cercetarea începută de dv.
Ce mai conţine o lucrare de diplomă?
Referinţe bibliografice, numai
acelea ce sînt referite în text, în ordinea alfabetică a autorilor, sau în
ordinea referirilor în text.
O frază de mulţumiri în care
puteţi sublinia aportul altor persoane la realizarea lucrării.
Eventual o listă de apendix-uri,
ce pot conţine: coduri sursă ale programelor realizate, tabele de rezultate în
extenso, alte rezultate.
Care sînt fazele unei
descoperiri?
Cînd ajungeţi să întrezăriţi cam
pe unde s-a ajuns cu cercetarea
într-un domeniu înseamnă că aţi depăşit primul prag.
În mod normal, dacă sînteţi
pasionat de domeniu, după această fază urmează una în care încep să vă vină idei. De cele mai multe ori ideile sînt inspirate
de lecturi. Lucrurile se întîmplă cam aşa. Citiţi un articol cu un scop în
minte. Pe măsură ce avansaţi cu lectura găsiţi o slăbiciune a modelului
prezentat de autor în directă legătură cu problema care vă frămîntă. Restul
lecturiii este de obicei una precipitată în care vreţi să vedeţi dacă autorul
atinge această chestiune, sau ea scapă modelului. Dacă ajungeţi la sfîrşit şi
ea nu a apărut înseamnă că aveţi deja o "teorie" proprie.
Următoarea fază e una de consolidare a ideii. Acum veţi căuta cu
înfrigurare exemple, cazuri, situaţii care să vă probeze teoria. Pe măsură ce
le descoperiţi sau inventaţi deveniţi tot mai îndrăzneţ. Pe măsură ce, citind,
constataţi că soluţia dv. e validă deveniţi tot mai îndrăzneţ şi mai… stăpîn pe
situaţieîn acelaşi timp.
Acum ştiţi că aveţi ceva de spus. Aceasta este faza cea mai periculoasă.
Este periculoasă pentru că, fără a avea o cultură ştiinţifică completă (sau
măcar suficientă), sînteţi foarte aproape de a combate alţi autori, unii chiar
consacraţi. În forul dv. interior sînteţi oarecum circumspect, recunoscînd
ciudăţenia faptului că un autor atît de faimos ca Dr. Samuel W. Gorevitz să
facă o omisiune atît de mare (care în plus să nu fi fost recunoscută de nimeni
pînă acum). Este faza în care faceţi prima comunicare. Ca urmare vă duceţi la
îndrumător şi-i explicaţi ce aţi descoperit. De obicei cam aici se termină aventura dv. pentru că îndrumătorul vă poate dărîma
dintr-o frază întregul eşafodaj punînd în evidenţă un aspect care v-a scăpat
pînă atunci. În schimb i-aţi trezit interesul. Discuţiile sînt un prilej să vă
afişaţi superioritatea tehnică de curînd cîştigată.
Din această experienţă însă aţi
cîştigat ceva. Aţi învăţat că un "clasic" este greu de dărîmat, că nu
orice zboară se mănîncă şi în orice caz aţi înţeles mai bine teoria în cauză.
Eşecul suferit nu trebuie însă să vă descurajeze. El e normal pentru orice tip
înzestrat cu imaginaţie. Este absolut necesar şi pozitiv să vă consolaţi cu
gîndul că aşa ceva nu i se poate întîmpla niciodată cuiva lipsit de imaginaţie
creatoare. Este primul semnal că sînteţi
dotat pentru cercetare. Un cercetător în embrion ca dv. cu greu poate
urmări pînă la capăt un articol, şi asta nu pentru că nu-l înţelege ci pentru
că multe din ideile din articol îi sugerează noi posibilităţi de investigare,
ori contra-exemple. Ca urmare este aproape întotdeauna mai dispus să-şi urmeze
propriile imbolduri sugerate de lectură decît să urmărească argumentaţia
autorului pînă la capăt.
Dar faptul că sînteţi pasionat
pentru cercetare nu e suficient pentru a deveni cercetător. Partea cea mai grea
abia începe, pentru că, de la Edison citire, o descoperire e 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Ca urmare,
abordaţi alţi autori, şi munca abia începe…
Cît de mult trebuie să citesc despre ce au făcut alţii?
Începeţi cu ceea ce vă indică
îndrumătorul şi continuaţi să căutaţi mai departe singuri. Lecturile se înlănţuie dacă urmăriţi referinţele bibliografice. O
imagine cît mai clară a limitelor unui domeniu este un lucru deosebit de
important.
Desigur, cel mai frecvent
sentiment la începutul unei cariere profesionale este că nu veţi ajunge
niciodată să ştiţi tot ceea ce s-a scris ori făcut în domeniul ce vă
interesează. Acest sentiment este deosebit de frustrant şi face viaţa amară
multor cercetători tineri şi cinstiţi. Nu şi a celor mai puţin cinstiţi, care
pătrund în această meserie ca în oricare alta în care îţi poţi face o carieră,
ca de exemplu cea de instalator. Şi aşa ajung unii instalatori universitari.
Îmi aduc aminte de primii ani de
meserie. Aveam impresia că citind
mai mult aflu că nu mai am la ce să mă gîndesc eu însumi, pentru că problema care mă pasiona fusese deja
rezolvată de altcineva. Chestia asta mă descuraja într-o asemenea măsură
încît la un moment dat am fost la un pas să iau hotărîrea de a nu mai citi de
loc şi de a face totul de capul meu.
O altă dificultate pe care am avut-o de
înfruntat a fost legată de influenţa pe care credeam că o am din partea altor
autori. Mi se părea că citind ce au
făcut alţii, metodele lor mi se vor impregna în creier de manieră să-mi toropească imaginaţia, să mă
aplatizeze, să nu mă lase să-mi folosesc propriile mele idei.
Nimic mai greşit decît acest sentiment.
Imaginaţia ori o aveţi ori n-o aveţi. Probabil că ea se poate şi cultiva, dar
eu nu ştiu cum. Dacă o aveţi nimeni nu v-o poate dilua. Dimpotrivă cu cît
citiţi mai mult cu atît mintea dv. se va putea lega de mai multe idei de unde
să vă aburcaţi mai sus. Sfatul meu este
să citiţi cît mai mult. Lucrul acesta vă dă şi competenţă şi siguranţă că aprecierile dv. în domeniul ce vă
interesează sînt cele corecte. Dar o competenţă adevărată este foarte greu de
atins. Cei mai mulţi tipi de oarece valoare se mărginesc să ştie un pic mai
mult decît ceilalţi, moment în care încep să manifeste aroganţă. Din acel
moment ei sînt moralmente... terminaţi.
Cît de sincer trebuie să fiu în lucrare?
O lucrare însemnă un efort de
cercetare. Orice cercetare poate să ducă la un succes sau la un eşec. Un eşec
este apreciat vis-a-vis de parametrii iniţiali întrevăzuţi. El trebuie
recunoscut mai degrabă decît trecut cu vederea. Ceea ce acum apare un eşec, acel caz ce nu se supune teoriei pe
care încercaţi să o formulaţi, excepţia ce nu se supune regulii, s-ar putea dovedi treapta iniţială a unei
noi ramuri a teoriei, pe care dv. sau altcineva să îndrăznească ulterior o
nouă construcţie teoretică… Nu trebuie trecută cu vederea şi posibilitatea ca
un eşec să contureze o limită a teoriei pe care o experimentaţi, lucru foarte
important.
Citaţi
întotdeauna ceea ce au făcut alţii. Fiţi atenţi cum
introduceţi în lucrare contribuţia altora. Locul prezentării altor teorii, mai
întîi pentru precizarea nivelului la care se situează domeniul pe care-l
abordaţi şi apoi pentru compararea a ceea ce faceţi dv. cu ceea ce s-a mai
făcut, este de obicei în introducere şi în concluzii. Nu este interzis să
vorbiţi despre ce au făcut alţii în mijlocul lucrării, dar acolo riscul de a
produce confuzii este mai mare. Începe să devină dificil a departaja între
contribuţia dv. şi cea străină. În orice caz citaţi orice teoremă, rezultat,
algoritm, arhitectură de sistem etc. pe care o preluaţi din altă parte. Lucrul
cel mai grav ce vi se poate întîmpla la aprecierea lucrării este să fiţi
învinuit că "aţi tras cu ochiul" în cutare sau cutare carte ori lucrare
şi v-aţi atribuit rezultate străine, un fapt aproape la fel de îngrozitor ca un
plagiat.
În ce (fel de) limbă trebuie scrisă lucrarea?
În româneşte bineînţeles[4],
dar întrebarea are şi alt sens: ce fel de limbă românească utilizăm? În primul
şi în primul rînd: fiţi atenţi la
gramatică. Atenţie la greşeli de ortografie şi la exprimări. Maniera în
care scrieţi este oglinda cea mai elocventă a culturii dv[5].
Atenţie
la neologisme: ce facem cu acei termeni tehnici care
au intrat în jargonul nostru de informaticieni, le traducem sau le lăsăm în
original?
scroll (sul de
hîrtie?, defilare?…)
drag and drop (târăşte şi
lasă?…)
mouse (şoricel?…)
Sfatul meu este de a le traduce
toţi termenii ce pot fi traduşi fără ca
traducerea să pară forţată (window =
fereastră, dialog box = cutie de
dialog, click = selecţie, bold = aldin…) şi de a le lăsa în
original (engleză) pe celelalte, marcîndu-le însă în cursive.
Evitaţi
exprimările prolixe. O lucrare ştiinţifică trebuie să
conţină minimum de cuvinte cu care se poate încă reda perfect inteligibil ceea
ce aveţi de spus.
În loc
de:
Înainte
de a descrie aplicaţia şi pentru a face mai clară maniera în care ea lucrează,
ar putea fi interesant să aruncăm o privire asupra motivaţiei care ne-a dus la
dezvoltarea ei.
Pentru a realiza scopul propus,
au fost implementate proceduri speciale ce calculează frecvenţa caracteristică
şi generează înfăşurătoarea semnalului acustic.
Puteţi spune:
Motivaţia dezvoltării acestei aplicaţii
este…
Se calculează frecvenţa caracteristică
şi înfăşurătoarea semnalului acustic.
Evitaţi exprimările emfatice,
bombastice. Evitaţi de asemenea limbajul excesiv de tehnic[6].
Utilizez calculatorul la
redactarea tezei?
Cînd am spus de colectarea notelor într-un dosar, acesta poate fi la fel de bine
şi unul electronic, un director. Iar
notele să fie şi ele mici fişiere adunate zilnic. Lucrul cu calculatorul
uşurează mult procesul de organizare şi apoi de redactare finală a
manuscrisului. Dar uneori o figură pe care o desenez în grabă, sau cîteva
rînduri pe care le notez în tramvai, pot şi ele constitui materiale de adunat
într-un dosar (unul de hîrtie).
Sfatul meu este să scrieţi direct pe calculator, nu întîi pe hîrtie şi apoi să
retranscrieţi. Utilizarea unui editor uşurează mult operaţiile de înlocuire,
ştergere, înserare. Tot calculatorul vă permite să scrieţi de o manieră foarte
dezorganizată, o idee adăugată aici, alta acolo, pentru a produce în final un
document foarte organizat.
Cum trebuie să arate
grafic o lucrare?
Fiţi
oricît de meticuloşi cu forma grafică a lucrării dv. Grija
poate merge aici pînă la pedanterie. Cea mai bună formă a unei lucrări este
dată de o prelucrare electronică. Pentru un absolvent de informatică este greu
de conceput acum o lucrare de diplomă care să nu fie redactată cu un editor de
texte performant (Word sub Windows, sau Latex).
Notaţi
diacriticele româneşti. Un text românesc în care ă se confundă cu a este un text care face o impresie proastă, de neglijenţă.
O virgulă , un punct ,un semn de
întrebare sau exclamare îl lipiţi de cuvîntul de dinainte ,iar spaţiul îl
lăsaţi după el , nu invers ori cu spaţii şi de o parte şi de alta . Fraza
precedentă arată rău din acest punct de vedere.
Desenele
trebuiesc şi ele realizate cu instrumente grafice adecvate. Dacă nu dispuneţi
de programe profesionale precum Visio, ori CorelDraw, panoplia de instrumente
grafice ale Word-ului, ori Excel-ului este perfect satisfăcătoare. Capturile de
ecran, dau de asemenea un plus de profesionalism lucrării atunci cînd accentul
este pus pe o realizare practică cu interfaţă utilizator. Însă nu trebuie să
exageraţi cu ele. Prea multe capturi încep să dea de bănuit că aţi încercat să
ajungeţi mai repede la un anumit număr de pagini pe care vi l-aţi propus.
Cum se prezintă o lucrare
de diplomă?
Timpul pe care îl aveţi la
dispoziţie este de 10-15 minute. Douăzeci - împreună cu întrebările din partea
comisiei. În acest timp va trebui să concentraţi toată activitatea dv. de
cîteva luni. Ca urmare trebuie să fiţi sintetic, urmînd în general în expunere
planul lucrării. Punctaţi ceea ce consideraţi esenţial şi daţi o atenţie
deosebită părţilor originale din lucrare ori muncii ce a însoţit elaborarea
lucrării. Pentru prezentare puteţi utiliza şi tabla, dar e mult mai
spectaculoasă şi face o impresie deosebită o prezentare bazată pe trasparente,
cu un retroproiector, sau o prezentare PowerPoint, proiectată din calculator.
Dacă aveţi şi o aplicaţie practică, va trebui ca expunerea să se reducă
probabil la jumătate pentru a face loc şi demonstraţiei. Organizaţi-vă această
demonstraţie dinainte, pregătind exemple potrivite şi spectaculoase, care să
pună în evidenţă părţile tari ale programului pe care l-aţi realizat. Ceea ce
nu merge (încă) în program nu trebuie ascuns ci recunoscut cu dezinvoltură.
Nimeni nu se aşteaptă ca într-un interval atît de scurt să faceţi o aplicaţie
la cheie. Şi este mult mai rău ca un defect să vă fie descoperit de comisie.
Cum se face un
transparent?
Există cîteva reguli de aur la
fabricarea unui transparent:
·
cea mai potrivită aşezare este cea
orizontală, spre deosebire de o pagină de lucrare pentru care cea mai potrivită
aşezare este cea verticală;
·
pregătirea unui set de transparente
trebuie făcută cu un utilitar specializat, gen PowerPoint, care pe lîngă
ştiinţa pe care o incorporează relativ la formate şi puneri în pagină, vă oferă
posibilităţi de tranziţie de la un trasparent la altul (atunci cînd dispuneţi
de posibilitatea tehnică de a le proiecta direct din calculator - cu un LCD);
·
un transparent nu trebuie să fie
supraîncărcat: dacă nu puteţi să-i sesizaţi conţinutul în 4 secunde, el este
prost făcut;
·
o regulă de prezentare: nu citiţi
textul de pe transparent ci completaţi-l cu informaţii prezentate oral;
·
nu utilizaţi mai mult de unul-două fonturi
pentru transparentele dv., altfel ele încep să semene prea mult cu un ghiveci;
·
fiţi mai degrabă reţinuţi decît
expansivi dacă cumva vă trece prin cap să epuizaţi toate posibilităţile de
animaţie, cu deosebire a celor sonore, oferite de PowerPoint pe o singură
prezentare, dacă nu vreţi ca prezentarea să fie apreciată mai mult din
perspectiva unui desen animat cu Tom şi Gerry decît din cea a titlului.
La acest pointer aveţi un
exemplu de transparent prost şi unul... execrabil.
STRUCTURA LUCRĂRII
Fiecare lucrare de licenţă
trebuie să răspundă exigenţelor ştiinţifice, îndeplinind normele academice ale
instituţiei unde se susţin. Există însă câteva aspecte generale valabile care trebuie
respectate.
O teză de licenţă poate avea
minimum 60 de pagini, maximum 120. Ea trebuie prezentată în 2 exemplare + 1
exemplar pentru coordonatorul ştiinţific.
În cuprinsul lucrării de licenţă
trebuie să se regăsească următoarea structură standard:
1. Introducerea.
2. Cuprinsul (capitole,
subcapitole, secţiuni, subsecţiuni) – două sau trei părţi, rar patru.
3. Note bibliografice (la
sfârşitul fiecărui capitol).
4. Concluzie.
5. Anexe (opţional).
6. Glosar (opţional).
7. Bibliografie.
8. Sumarul (poate fi plasat la
începutul sau la sfârşitul lucrării, de preferat la început, pentru a facilita
rapid accesul la conţinutul tezei).
Trebuie acordată o atenţie
deosebită unui element tehnic care este pagina de titlu şi care trebuie să
conţină obligatoriu următoarele elemente:
1. Denumirea universităţii.
2. Denumirea facultăţii.
3. Titlul şi subtitlul tezei.
4. Numele şi prenumele autorului.
5. Numele, prenumele şi gradul
didactic al conducătorului ştiinţific.
6. Anul susţinerii lucrării.
Exemplu de pagină de titlu
UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN
BUCUREŞTI
FACULTATEA DE JURNALISM
LUCRARE DE LICENŢĂ
BRUNEA FOX ŞI REPORTAJUL ROMÂNESC
Coordonator ştiinţific:
Conf.dr. Arié Grünberg Matache
Autor:
Roxana Mihalcea
2005
În economia lucrării,
introducerea şi concluzia ocupă un loc deosebit: introducerea va crea o primă
impresie cititorului, iar concluzia va putea decide evaluarea.
Mărimea lor se stabileşte în
funcţie de ansamblul lucrării: introducerea trebuie să reprezinte aproximativ
10% din volumul total al lucrării.
Introducerea trebuie:
- să atragă atenţia cititorului;
- să explice sensul, importanţa
şi delimitatea chestiunii ce va fi cercetată/abordată;
- să justifice alegerea
subiectului;
- să anunţe obiectivele şi planul
de ansamblu al lucrării (descrierea schematică a conţinutului lucrării, pe
capitole);
- să precizeze dificultăţile cu
care s-a confruntat cercetătorul;
- să precizeze metodologia de
cercetare abordată/folosită (referinţe bibliografice, eventuale deficienţe ale
literaturii de specialitate, alte surse abordate, modul în care au fost
folosite – interviuri, sondaje, observaţie personală etc.);
- să avanseze punctul de vedere
critic al autorului (ce aduce nou cercetarea), în raport cu celelalte puncte de
vedere enunţate de predecesorii săi.
Concluzia este şi ea la fel de
importantă ca şi introducerea, fiind într-o relaţie de complementaritate cu
aceasta. Dacă introducerea a plecat de la un aspect general - definirea
domeniului de studiu - şi ajuns la particular - teza de faţă -, concluzia
parcurge drumul invers, de la particular la general.
Concluzia:
- rezumă rezultatele cercetării
şi importanţa lor în raport cu stadiul actual al temei cercetate;
- evită intrarea în detalii (se
găsesc în cuprinsul lucrării);
- evidenţiază complexitatea
cercetării, fără să ignore dificultăţile care fac cercetarea imperfectă;
- indică posibile cercetări
viitoare, plecând chiar de la neîmplinirile lucrării actuale;
- oferă un comentariu personal
despre rezultatul cercetării, în raport cu obiectivele propuse, care au fost
enunţate în introducere.
Cuprinsul poate fi structurat în
două sau trei părţi, fiecare parte fiind împărţită în capitole, subcapitole,
secţiuni şi subsecţiuni. Pentru a le individualiza se practică următoarea
notaţie:
- 1. - va indica primul capitol;
- 1.1. - va indica primul
subcapitol al primului capitol;
- 1.1.1. - va indica prima
secţiune a primului subcapitol al
primului capitol.
Anexele au rolul de a aduce o
informaţie originală şi pertinentă. Se pot constitui, de exemplu, din texte
care nu au fost niciodată publicate, din chestionarul folosit pentru
intervievarea persoanelor ce deţin informaţii legate de temă, interviuri cu
personalităţi competente în domeniul de cercetare ales, texte legislative sau
documente de altă natură.
Glosarul. Septimiu Chelcea nu
recomandă utilizarea listei cu explicaţiile termenilor utilizaţi în lucrare,
argumentând prin aceea că sunt, de obicei, folosiţi termeni consacraţi.7)
Rostul unui glosar este de a-l ajuta pe cititor să înţeleagă sensul termenilor
de specialitate folosiţi în cercetare. Glosarul este plasat după anexe,
înaintea listei bibliografice.
Notele bibliografice au menirea
de a fluidiza textul, facilitând lectura şi simplificând argumentaţia. Notele
sunt reunite la sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul lucrării. Nu se
recomandă notele infrapaginale (plasate la subsolul paginii) pentru a nu
parazita economia paginii (pot exista note ample care să ocupe mai mult spaţiu
din pagină decât textul propriu-zis de pe pagina respectivă, ceea ce conduce la
un aspect inestetic al paginii şi incomod la lectură pentru că nota s-ar putea
prelungi, de exemplu, pe pagina următoare).
U. Eco consideră că notele
folosesc pentru:
a. a indica sursele citatelor;
b. a adăuga alte indicaţii
bibliografice de întărire despre un subiect discutat în text;
c. a face trimiteri externe şi
interne;
d. a introduce un citat de
întărire a unui punct de vedere exprimat în text;
e. a da amploare afirmaţiilor din
text;
f. a corecta unele afirmaţii din
text;
g. a reda traducerea unui citat
din text;
h. a plăti datorii.8)
Eco precizează că o citare
corectă în notele bibiliografice trebuie:
- să asigure distincţia dintre
cărţi şi capitole, între capitolele aceleiaşi cărţi;
- să identifice fără echivoc
numele autorului şi titlul;
- să identifice locul de
publicare, editorul, ediţia;
- să identifice dimensiunea
cărţii.9)
Rezumând situaţii posibile,
Eco10) recomandă respectarea următoarelor reguli pentru trimiterile
bibliografice:
CĂRŢI
1. Numele şi prenumele autorului
(sau autorilor sau îngrijitorului, cu indicaţii eventuale asupra
pseudonimelor).
2. Titlul şi subtitul operei.
3. „Colecţia” (se va pune în
ghilimele sau cursive).
4. Numărul ediţiei (dacă nu
există multe).
5. Locul ediţiei: dacă nu există,
se scrie: f.l. (fără loc).
6. Editorul: dacă în carte nu
există, se omite.
7. Data editării: dacă nu există,
se scrie: f.a. (fără an).
8. Date eventuale despre ediţia
cea mai recentă la care se face trimiterea.
9. Numărul de pagini şi,
eventual, numărul volumelor din care se compune opera.
10. (Traducere: dacă titlul era
într-o limbă străină şi există o traducere în română se specifică numele
traducătorului, titlul, în română, locul editării, editorul, data ediţiei,
eventual numărul de pagini.)
ARTICOLE DE REVISTE/ZIAR
1. Numele şi prenumele autorului.
2. „Titlul articolului sau
capitolului” (cursive sau ghilimele).
3. Titlul revistei/ziarului.
4. Volumul sau număr de fascicol
(eventual indicaţii de Serie
Nouă).
5. Luna şi anul.
6. Pagini în care apare
articolul.
CD-ROM
1. Numele şi prenumele autorului.
2. Data.
3. „Titlul articolului”.
4. Numele CD-ului. [CD-ROM].
Locul de regăsire: adresa.
Editor.
INTERNET
1. Numele şi prenumele autorului.
2. „Titlul articolului”.
3. Numele „gazdei” (engl. host)
şi al „dosarului” (file),
http://www.etc.com.
4. Data accesării.
EMISIUNE RADIO
1. Numele persoanei din care am
citat.
2. Numele postului de radio.
3. Numele emisiunii.
4. Data, ora difuzării ei.
EMISIUNE T.V.
Indicaţii perfect similar celor
pentru emisiune radio.
Exemple citare:
CĂRŢI
Searle, John, R., Speech Acts –
An Essay in the Philosophy of Language, 1-a ed., Cambridge, Cambridge
University Press, 1969 (a 5-a ed., 1974),
pp.VIII-204.
Randall, David, The Universal
Journalist, 1-a ed., London, Pluto
Press, 1996, trad. rom. Alexandru
Brăduţ Ulmanu,
Jurnalistul universal. Ghid
practic pentru presa
scrisă, Iaşi, Polirom, 1998.
Pentru autor colectiv: Dragomir,
Otilia (coord.), Femei, cuvinte şi imagini, Iaşi, Polirom, 2002.
ARTICOLE REVISTE/ZIAR
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Le
„deuxieme sexe” dans la société et les médias, The Global Network, no.11, 1999,
pp.5-10
• Dacă în nota imediat următoare
se citează acelaşi autor şi aceeaşi lucrare citată anterior, dar altă pagină,
se va nota:
Ibidem, p.30.
• Dacă doar autorul este acelaşi
ca în nota precedentă se va preciza „Idem” şi numele lucrării nou citate:
Idem, ............
• Dacă se citează din nou un
autor şi o lucrare deja menţionată, dar nu în nota imediat următoare, se va
nota:
Searle, John, R., op. cit.,
p.180.
• În cazul citării unui autor
citat de un altul (sursa de mâna a doua), se va folosi formularea apud:
Eco, Umberto, Cum se face o teză
de licenţă, trad. rom. George Popescu, Constanţa, Pontica, 2000, apud. Chelcea,
Septimiu, Cum să redactăm, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003.
Dacă citatul nu depăşeşte 3-4
rânduri poate fi inclus în corpul textului cu ghilimele.
Dacă citatul este mai mare de 4
rânduri se plasează în bloc text separat, cu spaţiul dintre rânduri micşorat şi
plasat mai în interiorul paginii faţă de restul textului şi cu un corp de
literă mai mic. Nu se folosesc ghilimelele.
În ambele cazuri sursa trebuie
precizată conform sistemului de notare prezentat.
Orice intervenţie asupra
citatului se marchează prin paranteze pătrate de tipul:
- [...] - când se omit fragmente
de text;
- [t]rebuie - atunci când textul
cere literă mică, iar în textul
original era majusculă.
În afara sistemului european de
citare invocat de Eco, s-a răspândit din ce în ce mai puternic sistemul adoptat
în mediul academic american care permite o economie a notelor, dând trimiterile
bibliografice direct în text. De exemplu: Arié Grünberg Matache, 2000, Lecturi
posibile, Bucureşti, Editura Magus, referinţa bibliografică în interiorul
textului se va pune între paranteze astfel:
(Grünberg Matache, 2000:66).
Grünberg Matache - numele
autorului
2000 - anul apariţiei dacă nu
există mai multe lucrări ale aceluiaşi autor apărute în acel an
66 - pagina de la care se citează
sau
Grünberg Matache, 2000a:33.
2000a – dacă sunt două lucrări
din acelaşi an.
Citarea corectă, aşadar
obligativitatea notelor de subsol vă fereşte de plagiat. A plagia înseamnă
„a-ţi însuşi ideile, textele (integral sau parţial), creaţiile altora, fără a
cita”. Plagiatul este o problemă de etică profesională.11) Plagiatul
„tradiţional” s-a extins prin apariţia plagiatului „on line” (sau digital sau
de pe Internet). Pentru a-l evita respectaţi regulile citării electronice!
Există şi o formă „decentă” de plagiat care este plagiatul involuntar. Evident,
şi el trebuie evitat! Acest tip de plagiat este „practicat” de cei care nu
menţionează cui aparţin ideile din text, considerându-le „bun comun”. Septimiu
Chelcea recomandă câteva reguli pentru evitarea plagiatului involuntar,
valabile atât pentru citarea tipografică, cât şi pentru citarea electronică:12)
Să închidem între ghilimele orice text care aparţine altora.
Să menţionăm numele, titlul lucrării, locul de apariţie,
editura, anul, pagina.
Să fim atenţi la distincţia dintre cunoştinţele comune, care au intrat
în patrimoniul ştiinţei, şi informaţiile din sfera dreptului de proprietate
intelectuală.
Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui
text, menţionând corect autorul şi opera care ne-au inspirat.
Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră proprie ideile
de bază din opera citată.
Să învăţăm să luăm „notiţe inteligente”, nu copiind propoziţii şi
fraze din prelegerile profesorilor.
Să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură în care să sintetizăm
ideile autorilor, nu doar să le reproducem între ghilimele.13)
LISTA BIBLIOGRAFICĂ
Cuprinde, după caz:
- numai lucrările efectiv
consultate;
- toate lucrările importante
despre problematica lucrării.
• Articolele şi cărţile trebuie
prezentate în ordine alfabetică a autorilor şi în ordine cronologică a
apariţiei.
• Dacă bibliografia este foarte
lungă se poate proceda la o împărţire a lucrărilor pe secţiuni, în funcţie de
părţile lucrării.
• Bibliografia va fi separată:
pentru documente de arhivă, lucrări de diplomă sau de doctorat, reviste, ziare,
cărţi, de autor, critică despre autor.
• Lista bibliografică va fi
redactată respectând regulile enunţate pentru notele bibliografice.
ABREVIERI UZUALE PENTRU
REDACTAREA LUCRĂRII
art. – articol
cap. – capitol
cf. – confer. Se foloseşte pentru a trimite la o lucrare, cuprinzând
atestări sau detalii ale ideii pe care o discutăm.
ed. – ediţie sau (în funcţie de context) editura
e.g. – exempli gratia = de exemplu
etc. – etcetera = şi celelalte, şi altele
f.a. – fără an
f.l. – fără loc
Ibid. – Ibidem. Se foloseşte în notele cu indicaţii
bibliografice pentru a nu mai repeta numele autorului şi lucrarea citată
anterior.
Id. - Idem. Se foloseşte în notele cu indicaţii bibliografice pentru a
nu mai repeta numele autorului menţionat mai sus.
Id est - adică
Infra - mai jos (în paginile următoare)
Op. cit. - opus citatum (lucrare citată). Se foloseşte pentru a
trimite la o lucrare menţionată integral anterior.
p. - pagina
pp. - pentru trimitere la mai multe pagini: pp. 16, 18, 21 sau pp.
6-23 pentru pagini consecutive
passo - passim - în diferite locuri
S.n. - sublinierea noastră
Supra - mai sus (în paginile anterioare)
Ş.a.m.d. - şi aşa mai departe
Ş.c.l. - şi celelalte
urm. - următoarele
v. - vezi
vol. - volum
ELEMENTE DE TEHNOREDACTARE
• pagini de dimensiuni standard
A4 (21x29.7 cm);
• text integral cules la computer
pe acelaşi tip de hârtie (cu acelaşi grad de alb şi aceeaşi grosime) şi pe o
singură faţă a colii de hârtie;
• litera – recomandată a fi Times
New Roman;
• corpul de literă (mărimea
literei) – 12 puncte;
• un rând conţine aproximativ 65
de semne tipografice (litere, semne de punctuaţie, spaţii albe între cuvinte);
• pe o pagină nu vor fi scrise
mai mult de 31 de rânduri, dar nici mai puţine;
• spaţiul dintre rânduri: „un
rând şi jumătate”;
• margini aproximativ egale pe
toate cele patru laturi ale colii de hârtie (3-4 cm);
• paragrafele să nu fie prea
scurte (doar 2-3 rânduri), dar nici prea lungi (peste o pagină);
• caracterul literelor:
cursivul/italice se foloseşte în următoarele situaţii:
- cuvinte de origine străină
citate în text;
- titluri de cărţi sau de
periodice, în text sau în notele bibliografice (nu se marchează cu ghilimele);
- (facultativ) un cuvânt sau un
pasaj, pentru a fi pus în evidenţă;
aldinul/bold:
- poate fi folosit pentru titlurile
de capitole sau subcapitole:
- poate evidenţia acele
propoziţii sau fraze ce trebuie memorate ca atare;
subliniere cu o linie – propoziţii ce exprimă puncte de vedere
esenţiale;
• spaţiile de dinainte sau după
semnele de punctuaţie:
- se lasă spaţiu liber după:
- virgulă;
- punct;
- semn de întrebare, exclamare;
- două puncte;
- punct şi virgulă;
- se lasă spaţiu liber atât
înainte, cât şi după:
- linie de pauză [-];
- puncte de suspensie [...];
• numerotarea paginilor
se numerotează toate paginile, chiar dacă numărul nu este printat (pagina
de titlu, numărul şi paginile de început ale capitolelor, bibliografiei şi
anexelor nu vor avea un număr imprimat, dar se vor lua în calcul la numerotarea
celorlalte pagini);
în mod obişnuit, numărul paginii se va trece în colţul
din dreapta sus, cu cifre arabe, drepte, fără punct, paranteză sau linie
oblică.
PREZENTAREA ORALĂ SAU SUSŢINEREA
Claude-Jean Bertrand14) recomandă
pregătirea pentru susţinerea orală a lucrării de licenţă ca pentru orice
examen. După Bertrand contează:
- aspectul fizic: se recomandă o
ţinută vestimentară îngrijită, discretă;
- atitudinea: nici rigidă, nici
detaşată, nici servilă, nici insolentă;
- vocea: învăţaţi să citiţi dând
impresia că improvizaţi!
Susţinerea
1. Expunerea candidatului
- se prezintă subiectul lucrării
(nu se face rezumatul acesteia), ipotezele de lucru, metodologia folosită,
concluziile la care s-a ajuns (ce aduce nou cercetarea), eventualele
impedimente cu care s-a confruntat candidatul.
2. Expunerile membrilor comisiei
- sunt, în general, critici, mai
degrabă decât aprecieri, ceea ce nu trebuie să-l descumpănească pe candidat.
3. Răspunsurile candidatului la
criticile sau întrebările comisiei.*
SUCCES!
* Comisia este formată din:
- decanul facultăţii (preşedintele
comisiei);
- alţi trei membri;
- la susţinere asistă şi
coordonatorul ştiinţific al lucrării fiecărui candidat;
- fiecare membru al comisiei
acordă câte o notă; media rotunjită a notelor reprezintă nota finală a
lucrării.
[1] Curs festiv ţinut în 15 mai 1998 la Facultatea de
Infomatică a Universităţii "A.I.Cuza" Iaşi, cu ocazia terminării
studiilor anului IV, promoţia 1998.
[2] Observaţia mi-a fost comunicată de Anca Ignat, imediat după
curs.
[3] Robert A.Day: How to write and publish a scientific paper?,
Cambridge University Press
[4] Deşi cunosc un caz în care s-a acceptat o lucrare de
diplomă redactată în engleză.
[5] Îmi amintesc cu stupoare surpriza pe
care am avut-o cu o lucrare de diplomă pe care o îndrumam şi care mi-a fost
adusă la recenzie de un student înainte cu o săptămînă de susţinere. Deodată
mi-au revenit în memorie o mulţime de lucruri, aparent fără importanţă, şi pe
care le trecusem cu vederea pînă atunci, deşi nu mi le puteam explica la acel
personaj, de altfel cu o "interfaţă utilizator" extrem de favorabilă:
individul avea foarte mari lacune în cultură (a şi picat examenul de licenţă în
acel an).
[6] Din experienţa proprie acest lucru
este rar într-o lucrare de diplomă. Dar nu trebuie pierdut din vedere o
predilecţie a unor cercetători de a spune lucruri extrem de precise, dar
complet inutile, într-un limbaj extrem de tehnic.
Comentarii
Trimiteți un comentariu