joi, 26 iulie 2012

EDVARD GRIEG

“Bomboana imbracata in zapada’’ Grieg nu a mers niciodata prea mult in profunzime, aria lui de cuprindere fiind relativ ingusta. Chiar si Concertul pentru pian in la minor, probabil piesa lui de cea mai mare popularitate (Peer Gynt se prezinta foarte rar, cu exceptia concertelor pop), este mai apropiata de concertele de mare virtuozitate ale lui Rubinstein, Herz, Scharwenka si Litolff decat de capodoperele din literatura genului. Dar se situeaza cu o clasa deasupra lui Rubinstein si a celorlalti datorita melodiilor lui picante, care il reflecta pe Grieg si numai pe el, in timp ce melodiile lui Rubinsten si ale celorlalti ar fi putut fi scrise de orice compozitor. Grieg nu ilustreaza forta sau revolutia. El este un exponent al farmecului, gratiei, blandetei si continua sa-i incante pe amatorii acestui gen de muzica. A fost un maestru minor, dar unul dintre cei mai fini. Oarecum inruditi cu Grieg pot fi cosiderati doi compozitori nationali spanioli, Isaac Albeniz si Enrique Granados. La fel ca si Grieg, au luat melodiile folclorice si le-au suprapus peste tehnici cosmopolite intr-un idiom cromaticdeosebit de condimentat. La fel ca si Grieg, amandoi au compus mai ales forme mici, cu accent pe muzica pentru pian. De asemenea si muzica lor inclina spre creatia de salon. Spre deosebire de Grieg, fiecare dintre ei a compus cate o splendida piesa pentru pian, care a adaugat de fapt ceva nou la repertoriu - Albeniz cu "Iberia", Granados cu "Goyescas". In secolul al XIX - lea, Spania era una dintre cele mai inapoiate si mai reactionare tari din Europa. Dar tara poseda un corpus de cantece folclorice de o mare vitalitate, iar compozitorii europeni care vizitau Spania se intorceau fascinati de muzica locala, scriind dupa aceea piese intitulate "Jota aragonesa", "Capriciu spaniol" sau "Espana". Pe tot parcursul secolului, Spania nu a produs nici un fel de muzica serioasa si nici nu exista un loc unde muzicienii spanioli sa se poata pregati (Conservatorul din Madrid nu avea un nivel profesionist). Cand aparea cate un talent major, cum a fost cazul lui Juan Chrisostomo Arriaga (1806 - 1826), acesta trebuia sa plece in strainatate ca sa studieze. (Arriaga a fost un talentat si ar fi devenit probabil un mare compozitor daca nu ar fi murit atat de timpuriu). Cea mai raspandita forma de muzica spaniola era opereta sau zarzuela, iar compozitorii de zerzuela isi petreceau majoritatea timpului copiindu-i pe Rossini si pe Bellini. Abia pe la mijlocul secolului al XIX - lea au inceput sa se faca eforturi in sensul valorificarii imensei mosteniri a folclorului muzical spaniol. Animatorul acestei miscari a fost Felipe Pendrell (1841 - 1922), compozitor, muzicolog ( a editat lucrarile marelui contrapunctist spaniol din secolul al XVI - lea, Victoria) si un folclorist important, a carui culegere de cantece "Cancionero musical popular espanol" a constituit ani de-a randul pricipalul indrumar in acest domeniu. Pedrell a trait in umbra activitatii si a lucrarilor sale de cecetator: "Niciodata nu mi s-a facut dreptate", i-a spus el lui Manuel de Falla, "nici in Catalonia, nici in restul Spaniei. Au incercat tot timpul sa ma denigreze, sustinand ca am fost un mare critic sau un mare istoric, nu insa si un compozitor bun. Nu e adevarat. Eu sunt un compozitor bun." Dar reputatia lui de compozitor se limiteaza doar la spatiul spaniol, caci muzica lui nu este cunoscuta in alta parte. Aproape pe parcursul intregului secol, muzica spaniola de cea mai buna calitate a fost compusa de autori straini. Dupa toate probabilitatile, Glinka a fost primul mare compozitor care cazut sub vraja muzicii spaniole. I-a urmat exemplul un batalion de alti compozitori care s-au simtit emotionati de culoare, de modelele ritmice si de melodiile exotice ale peninsulei Iberice. Unul dintre compozitorii cei ma iindragostiti de aceasta tara a fost Chabrier: "Facem turul cafenelelor unde se canta malaguenas, soledas, zapateados si pateneras; urmeaza apoi dansurile, evident de sorginte araba, pentru a incununa o seara de neuitat. Daca ai vedea cum isi onduleaza soldurile, invartindu-se si zvarcolindu-se, nu cred ca ai mai dori sa pleci". Toata lumea profita de muzica spaniola, cu exceptia spaniolilor. In aceasta perioada s-a nascut Isaac Albeniz, la 29 mai 1860, si, cativa ani mai tarziu, Enrique Granados, la 27 iulie 1867. Cei doi compozitori au avut multe trasaturi comune. Amandoi erau pianisti concertisti de reputatie internationala si compozitori recunoscuti pe plan national care au incercat sa compuna o muzica serioasa autentic spaniola. Nici unul dintre ei nu a reusit pe deplin acest lucru, deoarece ata Iberia cat si Goyescas au ramas tributare lui Chopin, Liszt si scolii franceze de la sfarsitul secolului, poate chiar si muzicii lui Leopold Godowsky (1870 - 1938) a fost un pianist care a compus multa muzica pentru instrumentele cu claviatura in care complexitatea miscarii vocilor interioare reprezinta aproape un scop in sine. Chiar daca nu au excelat la capitolul originalitate, Albeniz si Granados au facut foarte mult pentru a defrisa un teren nou si au lucrat la capodoperele lor cam in acelasi timp fara sa aiba nici o legatura unul cu altul. Iberia a fost compusa intre anii 1906 - 1909, Goyescas intre 1909 - 1910. Ambele lucrari sunt suite ample pentru virtuozi de mare clasa, impregnate de parfumul - nu exista alt cuvant - ritmurilor spaniole, al melodiilor spaniole, ale vietii spaniole pe care nimeni altcineva decat un compozitor nativ nu le-ar fi putut evoca. Chabrier, Rimski - Koraskov si toti ceilalti nu erau decat turisti. Iberia si Goyescas au fost scrise de artisti nascuti pe pamant spaniol. Din punct de vedere tehnic, cele doua piese au multe trasaturi comune. Sunt extrem de dificile, pline de contramelodii, iar scriitura se caracterizeaza prin ritmuri exuberante, salturi mari , efecte delicate de pedala, texturi atat de bogate si de dense incat devin aproape orchestrale si o ornamentatie elaborata. Dintre cele doua piese, Iberia este mai directa, in vreme ce Goyescas e mai romantica, mai visatoare, mai vaga in contururi, poate chiar mai obsedanta. Albeniz a dus o viata interesanta. Exploatat in calitate de copil - minune ( a cantat in public de la varsta de patru ani), fugea mereu de acasa. La varsta de treisprezece ani a plecat in Cuba, la New York si apoi in America de Sud, inainte ca autoritatile si parintii sa-i dea de urma. Si-a inceput serios studiile la Paris. ALATURI DE EDVARD GRIEG AU MAI IMBOGATIT ZESTREA MUZICALA A LUMII: Ion Vidu (1863-1931) Compozitor şi dirijor de valoare naţională, ce şi-a desfăşurat activitatea în special în oraşul Lugoj, unde a fost profesor şi unde a înfiinţat şi a condus “Reuniunea română de muzică şi cântări”. Ca o recunoaştere a valorii activităţii sale, a fost ales preşedinte al Asociaţiei corurilor şi fanfarelor române din Banat şi inspector general de muzică pentru şcolile normale din toată ţara. Din creaţia sa muzicală, cea mai valoroasă rămâne creaţia corală, din care dăm câteva titluri ce trec cu succes pragul în mileniul trei: Răsunetul patriei, Răsunet de la Crişana, Răsunetul Ardealului, Ana Lugojana, Peste deal, Bobocele şi inele, Coasa, Grânele vara se coc, Negruţa, Vraja etc. Din simpla însuşire de titluri se poate observa grija sa pentru realizarea şi apoi consolidarea României mari, idee pentru care a militat şi a luptat, cu armele sale, toată viaţa. Frédéric Chopin (1810-1849) Frédéric Chopin s-a născut în anul 1810 la Varşovia. Până în anul 1830, când porneşte într-o călătorie de studii, compune dansuri şi variaţiuni care i-au condus admiraţia cunoscătorilor de muzică. Iosef Elsner, cunoscut compozitor şi pedagog, compusese cu prilejul plecării sale un cântec, în care printre altele, i se spunea: “Răspândind în lume cântecele poporului nostru, tu vei câştiga lauri pentru gloria lui”. La despărţire a primit, de asemenea, o cupă de argint plină cu pământ natal. Trecând prin Germania, în 1831 soseşte la Paris. Vestea izbucnirii răscoalei de eliberare naţională din Polonia îl tulbură, iar în muzica scrisă în acele momente se regăsesc sentimente de nelinişte şi emoţie faţă de destinele patriei (Schrerzo în si minor). Aici cunoaşte pe Rossini, Berlioz, Bellini, Balzac, Listz etc. Din anul 1837 se îmbolnăveşte de plămâni, boală care i-a adus sfârşitul în anul 1849 la Paris, unde a fost înmormântat, lângă fostul său prieten Bellini. Prietenii i-au presărat pe groapa tărâna sacră a patriei din cupa de argint, păstrată cu mare grijă de Chopin. Inima lui a fost închisă într-o urnă şi trimisă la Varşovia, unde a fost aşezată la biserica “Sfânta Cruce”. Ultima lui compoziţie a fost o “Mazurcă”. A compus peste 120 de piese: mazurci, poloneze, nocturne, studii, valsuri, sonate, concerte pentru pian şi orchestră etc. În urma bombardamentelor din cel de al II-lea război mondial, biserica “Sfânta Cruce” a fost dărâmată. A rămas doar inima lui Chopin, ca “inimă biruitoare a poporului său”. Carl Maria von Weber (1786-1826) Compozitorul Carl Maria von Weber este considerat unul dintre fondatorii operei naţionale germane. Tatăl său era văr primar cu Constanze Weber, soţia lui Mozart. Peimele sale compoziţii – piese mici pentru pian – au apărut când acesta avea numai 12 ani. Ulterior, a activat ca pianist şi dirijor la teatrele din Breslau, Praga şi Dresda, fiind în acelaşi timp un neobosit animator al vieţii muzicale. Weber se dedică creaţiei de lucrări dramatice, în special. “Freischütz” a devenit cea mai populară operă a sa prin frumuseţea muzicii şi subiectul inspirat dintr-o veche legendă populară. Compozitorul îşi continuă activitatea creatoare cu numeroase compoziţii în toate genurile. Dintre acestea amintim celebra “Invitaţie la vals”. Este în acelaşi timp scriitor şi critic muzical, militând pentru emanciparea şi dezvoltarea gustului muzical al publicului german. Printre ultimele lucrări dramatice se numără şi operele “Euryante” şi “Oberon”. Uverturile la operele “Freischütz” şi “Oberon” sunt dintre cele mai apreciate piese simfonice din repertoriul universal. Giuseppe Verdi (1813-1901) “Declar că vreau să fiu un partizan al muzicienilor viitorului, dar cu o condiţie, cu muzica lor să nu fie un sistem sau o teorie, ci muzică.” În Italia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se impune unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai operei, Giuseppe Verdi. S-a născut în anul 1813 la Roncole, în apropiere de Parma. Dragostea pentru muzică i-a fost sădită de muzică populară şi de jocurile ţărăneşti, care au constituit pentru Verdi primele impresii muzicale. Primele sale manifestări muzicale au constat în cântatul în corul bisericii şi la un instrument vechi cu claviatură veche. Descoperindu-i talentul, un mare amator de muzică. Antonio Barezzi, îi obţine o bursă de studii la Milano. Opera devine pentru compozitor genul preferat, scriind mai mult de douăzeci de lucrări în tot atâţia ani: “Nabucco”, “Ernani”, “Rigoletto”, “Trubadurul”, “Traviata”, “Don Carlos”, “Aida”, Falstaff”, “Otello” etc. Succesul acestor opere face din compozitor un erou naţional, un simbol viu al unificării ţării sale, dezmembrată la acea vreme. Corul sclavilor din opera “Nabucco” şi Corul cruciaţilor din opera “Lombarzii” devin adevărate cântece revoluţionare ale poporului italian. La anii maturităţii, Verdi cizelează şi desăvârşeşte arta sa, transformând spectacolul de operă într-un tablou real al vieţii, cu personaje verdice şi intonaţii inspirate din muzica poporului italian. Spre sfârşitul vieţii compune o celebră lucrare vocal-simfonică religioasă, scrisă pentru solişti, cor şi orchestră, spre a fi cântată în memoria celor decedaţi, cu care îşi încheie activitatea creatoare. Moare în anul 1901 la Milano. Sabin Drăgoi (1894-1968) Compozitorul şi folcloristul SABIN DRĂGOI s-a născut în com. Sălişte, jud. Arad. Şi-a făcut studiile la Iaşi, Cluj şi Praga, după care, pentru un timp a fost director al Conservatorului din Timişoara, apoi profesor la Conservatorul din Bucureşti. A avut o bogată şi importantă activitate de folclorist, fiind considerat unul dintre pionerii culegerilor ştiinţifice de folclor românesc. Lucrări în acest domeniu: culegerea “303 colinde cu text şi melodie”, “360 melodii din Arad şi Hunedoara”, “30 melodii din comuna Maidan” etc. În domeniul compoziţiei, Sabin Drăgoi este considerat unul dintre iniţiatorii Şcolii Naţionale Muzicale româneşti bazate pe folclorul ţărănesc. Din creaţia sa amintim: opera “Năpasta” (după piesa lui I. L. Caragiale), operele “Horia”, “Păcală”, opera comică “Kir Ianulea” (după I. L. Caragiale) opera-oratoriu “Constantin Brâncoveanu”, lucări simfonice (“Divertisment rustic”, “Rapsodia bănăţeană”, suita “Petrecere populară”, toate bazate pe elemente ale folclorului românesc), lucrări instrumentale (ex. “Miniaturi pentru pian”), coruri, muzică de cameră, muzică de film etc. Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) Compozitor rus, a cărui creaţie este caracterizată printr-o mare bogăţie melodică. A compus: muzică de balet (“Lacul lebedelor”, “Spărgătorul de nuci”, “Frumoasa din pădurea adormită”), opere (“Evgheni oneghin, Dama de pică), uverturi (uvertura fantezie “Romeo şi Julieta”, uvertura festivă “1812”), 7 simfonii, concerte instrumentale (2 pentru pian şi orchestră, unul pentru vioară şi orchestră, Variaţiuni rococo pentru violoncel şi orchestră), Serenada pentru orchestră de coarde, lieduri etc. Strălucit reprezentant al romantismului muzical, P. I. Ceaikovski a rămas înscris cu litere de aur în istoria muzicii ruse şi universale pentru frumuseţea temelor melodice, ca şi pentru contribuţia sa la evoluţia genului liric (operă) şi a muzicii de balet, fiind considerat creatorul baletului clasic rus. Anton Pann (1797-1854) “Văd poeţi ce-au scris o limbă Ca un fagure de miere… S-au dus toţi, s-au dus cu toate Pe o cale ne-nturnată S-a dus Pann, finul Pepelei Cel isteţ ca un proverb.” M. Eminescu – Emigonii Printre cei destoinici şi capabili de a duce la bun sfârşit înfiinţarea unui învăţământ nţional cu limba de predare maternă, românească, s-a numărat şi Anton Pann. Stindardul fluturat scurt timp de T. Vladimirescu în anul 1821 pentru liberate naţională a trezit în sufletul cărturarului dorinţa pentru întronarea primatului naţional în limba, literatura şi muzica românească. Anton Pann s-a născut în anul 1797 la Silven în Bulgaria. De copil vădeşte o mare înclinaţie către muzică, învaţă buchiile greceşti, dar învaţă şi rugăciunile pe care le cântă în strană, alături de dascăl, cu o rară măiestrie. Ajunge ulterior cântăreţ în bisericile ortodoxe la biserica Olari din Bucureşti, apoi profesor de muzică la seminarul din Bucureşti. Noul profesor se pune cu sârguinţă pe munca de a “româniza” cântările greceşti şi slavone. În această calitate este trimis de episcop pentru scurtă vreme la Mânăstirea de maici “Dintr-un lemn”, pitită în codrii din jurul oraşului Râmnicu-Vâlcea. În Bucureşti învaţă şi meşteşugul tiparniţei la tipografia lui Petru Efesiu, îndeletnicire ce îl va ajuta să-şi răspândească operele scrise. Aici au văzut lumina tiparului majoritatea lucrărilor lui Anton Pann: înţeleptele lui “Fabule şi Istorioare”, “Culegere de Proverburi sau Povestea vorbii”, colecţia poeziilor populare şi cea cuprinsă în Spitalul amorului sau cântătorul dorului. Tot aici a dăruit Anton Pann muzicii “Mică gramatică muzicală teoretică şi practică” şi “Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti”. Din această tiparniţă bucureşteană au pornit “Cântece de lume”şi “Versurile muziceşti” laolaltă cu “Cântările de stea”. Muzicologul George Sbârcea descoperă în creaţia sa chiar începutul muzicii uşoare româneşti: “S-ar mira până şi Anton Pann însuşi, dacă ar afla că muzica uşoară românească începe odată cu el”. Meseriaş şi proprietar de tipografie, psalt bisericesc şi cântăreţ lumesc, literat şi compozitor, Anton Pann foloseşte toate aceste calităţi în strădania încununată de succes, aceea de popularizare în mase a culturii şi artei româneşti. El a rămas tot timpul un credincios slujitor al realităţii vieţii româneşti, pe care o zugrăveşte artistic, folosindu-se de muzica psaltică şi de cea laică, de poezie, de cântecul şi zicala populară. Dragostea sa faţă de pământul românesc este redată şi de versurile: “Cântă, măi frate române, Pe graiul şi limba ta, Şi lasă cele străine Ei de a şi le cânta. Cântă să-nţelegi tu însuţi, Şi câţi la tine ascult Cinsteşte ca fiecare, Limba şi neamu-ţi mai mult!” S-a stins din viaţă în toamna anului 1854 la Bucureşti. Pe piatra funerară stau săpate şi astăzi cuvintele de rămas bun, pe care le scrisese, din vreme, însuşi Anton Pann: “Aici s-a mutat cu jale În cel mai din urmă an Cel ce în cărţile sale Se subscrie Anton Pann. Împlinindu-şi datoria Şi talentul ne-ngropând, Şi-a făcut călătoria Dând altor în lume rând.” Gioacchino Rossini (1792 – 1868) Deşi a trăit 76 de ani, Rossini a realizat monumentala sa creaţie în numai 19 ani, între 1810-1829, pentru ca apoi, din motive de sănătate se pare, timp de aproape 40 de ani să nu mai scrie decât sporadic şi nu în genul care l-a consacrat – opera. S-a născut la Pesaro – Italia, în familie de muzicieni şi primele îndrumări le-a primit de la părinţii săi. S-a format apoi mai mult ca autodidact, avându-i ca modele pe Haydn şi pe Mozart. A reuşit să devină cel mai aclamat compozitor al vremii graţie frumuseţii, strălucire, vervei şi optimismului muzicii sale. Numele său este considerat sinonim cu “triumful operei bufe”. Amintim câteva titluri: Tancred, Italianca în Alger, Bărbierul din Sevilla, Coţofana hoaţă, Semiramida etc. El acordă orchestrei un rol foarte important; de aceea multe dintre uverturile sale au intrat în repertoriul concertelor simfonice, ca lucrări de sine stătătoare. Conservatorul din Leipzig, dupa ce trecuse prin Conservatorul de la Bruxelles.Dupa aceea a luat cateva lectii cu Liszt.In 1890 a studiat compozitia la Paris cu d'Indy si Dukas.Dupa aceea a facut mereu turnee ca pianist si a compus.Un timp si-a avut resedinta la Londra ,unde a fost prezentata una din operele lui, iar apoi s-a mutat pt totdeauna la Paris. A compus un numar enorm de piese pentru pian, cele mai multe date uitarii in zilele noastre.Totusi, cateva dintre ele-Tangoul este exemplul cel mai faimos- sunt cunoscute de toata lumea.Nici una dintre lucrarile lui nu prefigureaza maretia Iberiei. Era de o dificultate fara precedent si admirabila pianista franceza Blanche selva a ramas inmarmurita cand a privit partitura:"Imposibil de cantat!" Albeniz, a carui moarte era aproape, a asigurat-o ca poate fi cantata.A murit la 18 mai 1909, lasand neterminata o triologie de opere dupa legenda Regelui Arthur.Una dintre operele lui, Pepita Jimenez a fost jucata catva timp in anii '90 ai sacolului trecut inainte de a fi data uitarii. "Iberia' este o lucrare abstracta bazata in mare masura pe melodii populare din Andaluzia.Goyescas care foloseste swi ea anumite elemente din flamencoul andaluzian porneste de la gravurile si tablourile lui Goya.La fel ca si Albaniz Granados a scris o multime de piese placute si usoare pentru pian muzica de salon care nu prefigureaza absolut deloc o lucrare atat de mareata ca Goyescas.Granados a studiat la barcelona, apoi la Paris.Dupa aceea s-a intors la barcelona, unde a dat lectii de pian.Curand compozitiile lui au inceput sa atraga atentia si una din operele lui Maria del Carmen, s-a bucurat de un succes rasunator la premiera din 1898. A mai compus si o serie de cantece rafinate, incantatoare, de factura nationala intitulate Tonadillas. Apoi a urmat Goyescas.Granados s-a gandit mult timp la muzica inainte de a se apuca de scris."Sunt indragostit de picturile lui Goya, de paleta lui, de el, de muzica lui, Ducesa de Alba, de certurile lui cu manechinele, de amorurile si linguselile lui.Nuanta albicioasa a obrajilor, contrastand cu negrul jachetei de catifea; creaturile acelea subpamantene, cu maini de sidef care se odihnesc pe brelocurile negre ma fascineaza"Granados a scris aceste cuvinte din toata inima si este usor de intrezarit motivul.Acele "maja" misterioase, frumoase, aproape amenintatoare pe care le picta Goya, acele femei aristocrate care privesc din spatele evenimentelor cu gandul la numeroasele lor secrete, acest amestec de cruzime si de decenta-toate acestea stimuleaza imaginatii ghiar si mai sarace decat aceea a sensibilului Granados. Initial, suita sa avea , la care a adaugat " El Pelele".De departe cea mai vestita si cel mai des cantatac in concerte fara restul suitei este "Quejas o ;la maya y el ruisenor ". Gasim aici una dintre cele mai fermecatoare si mai duioase melodii compuse vreodata; si, la sfarsie, sunt acele abrevieri si triluri ale privighetorii care canta.Dar nu e vorba de o picatura dupa natura; este o poiezie a sufletului, sunt versurile unui barbat de o sensibilitate neobisnuita. Granados a introdus cateva piese din Goyesca si alte cateva materiale intr-o opera cu un libret de Fernando Periquet.Afacut furori la Paris in 1914 cantandu-si propria muzica si Opera a incheiat cu el un concert pentru adaptarea lucrarii.Dar a izbucnit razboiul si opera nu a mai putut pune lucrarea in scena.Aceasta a fost preluata de Giulio Gatti-Casazza de la Metropolitan Opera si in 1916 a avut loc la New York premiera mondiala.Goyescas a fost primita cu politete, dar fara entuziasm.Se pare ca libretul era prea slab, desi exista si librete mai proaste care continua sa fie pe gustul publicului.Este surprinzator faptul ca mica opera nu o fost preluata nici ca piesa introductiva, caci are o savoare speciala Daca Granados n-ar fi venit in Statele Unite ca sa supervizeze punerea in scena, poate ca ar mai fi trait multi ani.Dar a fost invitat de presedintele Wilson sa cante la Casa Alba.Evident ca s-a grabit sa raspunda invitatiei.Si-a anulat rezervarea pentru intoarcere si a facut a alta, pe alt vas, mai tarziu.In sfarsit, la 24 martie 1916 s-a imbarcat pentru Dieppe pe S.S.Suessex care a fost torpilata in Canalul Manecii.Un supravietuitor spune ca Granados reusise sa urce intr-o barca, cand a vazut-o pe sotia sa zbatande-se in apa.A sarit sa o salveze si s-au dus amandoi la fund.Lumea a pierdut un compozitor in plina perioada de afirmare.Dupa Goyescas, Granados simtea ca ar fi putut sa scrie si alte lucrari."Am o lume intreaga de idei", spunea el cu putin timp inainte sa moara."Sunt plin de entuziasm si dornic sa lucrez tot mai mult."Dar nu avea sa fie asa.Astazi el supravietuieste in special prin Goyescas, cateva piese de muzica de salon si cateva lieduri foarte frumoase. Activitatea lui Albeniz si Granados a fost continuata de Manuel de Falla.Falla care s-a nascut la la Cadiez la 23 noiembrie 1876, a studiat in Spania, a castigat premiul national cu opera" La vida breve" in 1905 si apoi s-a dus la paris unde a ramas sapte ani.La izbucnirea primului razboi mondial s-a intors in Spania, unde a compus piese de mare popularitate precum "El amor brujo" si "El sombrero de tres picos" .Tot din aceasta perioada dateaza lucrarea "Noches en los jardines de Espana pentru pian si orchestra.Dupa razboi a compus o opera pentru teatrul de papusi, "El retablo de maese Pedro, un concert pentru clavecin si o piesa lunga de pian numita "Fantasia Betica".Dupa 1926 a scris foarte putin.S-a mutat in Argentina, a trait retras si in ultimii douazeci de ani ai vietii a lucrat la un proiect foarte ambitios, un fel de opera-oratoriu numita Atlantida.A murit la 14 noiembrie 1946. Falla a compus relativ putine lucrari, dar toate sunt niste bijuterii.La inceput muzica sa a semanat cu cea a compozitorilor spanioli anteriori de factura nationala.Se baza pe cante jondo, pe melodiile si ritmurile andaluze, si alte variante ale melosului spaniol, toate trecute prin filtrul maiestriei lui de sorginte franceza."Nopti in gradinile Spaniei", compusa in 1916, este un fel de compozitie omoloaga cu cea a lui d'Indi, Simfonie pe un cantec francez de la munte, din 1886. Ambele partituri sunt pentru pian si orchestra, ambele exploateaza o tehnica de pian care abunda in arpegii si efecte ca de harpa, ambele folosesc elementul national intr-o maniera mai sofisticata demna de sala de concert. Franta, Italia si Germania nu au dat nici un compozitor de factura nationala.In Anglia s-a remarcat Ralph Vaughen Williams, in ungaria Bela Bartok, in Polonia, Ignacy Jan Paderewski, in Danemarca s-a remarcat Carl Nielsen, compozitor care in anii din urma a atras foarte mult iubitorilor de muzica.Spre deosebire de Sibelius din Finlanda invecinata, Nielsen nu era un adevarat compozitor de factura nationala.In timp ce Sibelius a fost la inceput de ceaikovski si de scoala rusa, Nielsen si-a indreptat atentia spre postromaticii germani. Daca o noua epoca va produce o reinviere a romantismului sau a neoromantismului, Sibelius ar putea sa fie si el reactualizat.Caci, la urma urmelor, a vorbit intr-um limbaj individual in lucrarile sale cele mai bune si merita sa ocupe un loc onorabil printre compozitorii minori.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu