joi, 26 iulie 2012

Educaţia Intelectuală

1. Importanţa şi sarcinile educaţiei intelectuale Societatea are nevoie de muncitori pricepuţi, de medici, ingineri, profesori, economişti, de cercetători în domeniul ştiinţei şi tehnicii etc. Pentru a se pregăti în mod corespunzător, aceştia trebuie să-şi însuşească un anumit volum de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi. Uneori acestea pot fi transmise tineretului direct de către adulţi. Ele pot fi însa însuşite şi din cărţi, în care este depozitată experienţa de viaţa şi de muncă a generaţiilor precedente. Cu ajutorul cărţilor generaţiile anterioare transmit celor următoare cunoştinţe pe care le-au acumulat cu privire la natură şi societate, cu privire la tehnica de muncă, precum şi ideile lor morale şi estetice. Prin însuşirea cunoştinţelor şi a deprinderilor tehnice şi practice de către tineret se urmareşte nu numai pregătirea acestuia pentru a participa cu succes la productie, ci şi pentru a putea perfecţiona uneltele de muncă a aduce inovaţii şi raţionalizări în procesul producţiei, a-şi aduce contribuţia la organizarea ştiinţifică a pro¬ducţiei şi a muncii, a desfaşura deci o activitate creatoare. În întreaga lume are loc astăzi o dezvoltare uluitoare a ştiinţei şi tehnicii.jocuri online Cunoştinţele despre natură şi societate însuşite de tineri îi ajută să rezolve bine problemele puse de produse şi de viaţa socială în general, dacă au un caracter ştiinţific şi dacă formează un sistem bine închegat. Deci, o primă sarcină a educaţiei intelectuale este înarmarea tineretului cu un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, cu priceperi şi deprinderi inte¬lectuale. Însusirea volumului de cunoştinţe, a priceperilor şi deprinderilor nu este însă suficient pentru a asigura pregătirea omului contemporan. Complexitatea vieţii sociale moderne solicită un om cu capacităţi intelec¬tuale bine dezvoltate. Dinamica vieţii în societate prezintă mereu aspecte noi, variate. Pentru a face faţă la asemenea solicitări şi pentru a găsi soluţiile cele mai potrivite, omul societăţii noastre trebuie să posede nu numai o bogătie de cunoştinte, ci şi capacitatea de a gândi corect şi creator. Este nevoie — după expresia lui Montaigne — nu atât de un cap plin, cât de unul bine format. De aceea dezvoltarea proceselor intelectuale, a intereselor de cunoaştere şi cultivarea motivelor superioare ale învăţării constituie o altă sarcină importantă a educaţiei intelectuale. Şcoala trebuie să dea elevilor şi cunoştinţe, dar să le cultive şi gândirea, capacităţile creatoare. Atât sarcina informativă cât şi cea formativă sunt la fel de necesare. O altă sarcină a educaţiei intelectuale este formarea bazelor concepţiei filozofice despre lume şi corecta orientare ideologico-politică a ele¬vilor. Elevii din clasele I—IV işi însuşesc, asa cum am vazut, doar cunoş¬tinţe elementare despre diferite aspecte ale realităţii. La fiecare obiect de învăţământ li se predau cunoştinţe despre un anumit grup de obiecte şi fenomene, formându-se în conştiinţa lor un sistem de cunoştinţe despre realitate. Pe baza acestor cunoştinţe ei înţeleg şi işi explica producerea unor fenomene din natura şi din societate. Omul nu simte însa numai nevoia explicării fenomenelor particulare, ci şi a explicşrii realităţii în ansamblu: care sunt legile cele mai generale care explica producerea şi dezvoltarea fenomenelor în univers ? de ce natură este universul ? poate omul să cunoasca lumea înconjurătoare ? ce raport există între materie şi conştiinţă ? care sunt factorii determinanţi ai evoluţiei societăţii omeneşti ? etc. Sistemul de adevăruri prin care se dă o explicaţie unitară şi consecventă realităţii în ansamblu formează concepţia filozofică despre lume. La o explicaţie totalizatoare nu se poate ajunge decât după ce omul şi-a însuşit un sistem de cunoştinţe din domeniul ştiinţelor particulare. Orice om are însa o concepţie despre lume sau o filozofie mai mult sau mai puţin coerentă, în funcţie de pregătirea sa. Se întelege că în clasele I—IV nu se poate vorbi de formarea propriu-zisă a acestei concepţii deoarece elevii din aceste clase nu se pot ridica la asemenea generalizări şi abstracţii, nu pot inţelege terminologia filozofică respectivă. Dar în cadrul diferitelor obiecte de învăţământ ei işi pot însuşi anumite elemente ale acestei concepţii. Acestea sunt sarcinile principale ale educaţiei intelectuale. Înarmarea elevilor cu un sistem de cunoştinţe, dezvoltarea proceselor intelectuale, formarea concepţiei filozofice despre lume constitute o premisă şi pentru realizarea educaţiei morale, estetice şi fizice a elevilor. Educaţia intelectuală constituie un suport pentru realizarea celorlalte laturi. Să urmărim mai îndeaproape în ce constă sarcinile educaţiei intelec¬tuale şi cum se îndeplinesc ele în procesul de învăţământ. 2. Înarmarea elevilor cu un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, cu priceperi şi deprinderi Viaţa socială contemporană cere pregătirea unor profesionişti cu înaltă calificare, un un larg orizont cultural. În economia mondială există astăzi tendinţe de a se folosi pe scară tot mai largă tehnica înaintată, deci va fi din ce în ce mai necesar să se dea tineretului o pregătire mai com¬pletă, mai profundă. Însuşirea unui bogat volum de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi este impusă şi de mobilitatea profesională, caracteristică muncii din marea in¬dustrie modernă. Muncitorul, tehnicianul care a lucrat un anumit timp la o maşină va trebui să învete într-un timp foarte scurt să lucreze la o altă maşina, perfecţionată, care urmează să o înlocuiască pe cea veche. Într-un timp cât mai scurt el trebuie să ştie munci la noua maşină şi să dea producţie de calitate. Pentru ca tineretul să poată face faţă unor ase¬menea cerinţe ale vieţii şi producţiei moderne este necesar să-şi însuşească încă din şcoală un însemnat bagaj de cunoştinţe, priceperi şi de¬prinderi şi să-şi continue pregătirea şi după absolvirea şcolii. Viaţa şi producţia modernă cer, deci, un om cu pregătire multilaterală. Această pregătire o asigură şcoala de cultură generală. Ea transmite elevilor un sistem de cunoştinţe din domenii variate le formează priceperi şi deprinderi de munca inlelectuală. La lărgirea orizontului intelectual al omului işi aduc contribuţia toate obiectele care se studiază în şcoala generală. În clasele I—IV se dau însa numai elementele de bază ale acestei culturi, formându-se în acelaşi timp priceperi şi deprinderi de muncă intelectuală: cititul, scrisul, desenul, calculul oral şi scris etc. La capilolul “Conţinutul procesului de învăţământ” s-a arătat care sunt domeniile din care îşi însuşesc elevii claselor I—IV cunoştinţe, priceperi şi deprinderi. 3. Dezvoltarea proceselor intelectuale, a capacităţilor şi intereselor de cunoaştere ale elevilor Însuşirea unor cunoştinţe din domenii cât mai variate este necesară omului contemporan, dar nu este suficientă pentru asigurarea participării lui active şi creatoare la viaţa socială. Elevul nu-şi poate însuşi în şcoală toate cunoştinţele necesare în viaţă, în producţie, dar putem să-i formăm, să-i dezvoltăm procesele intelectuale, care să-l ajute în viitor pentru a se descurca mai uşor în problemele noi, pentru a-i spori capacitatea de a folosi creator materialul informaţional însuşit în şcoală. Viaţa sociala este extrem de bogată şi complexă, plină de inedit. Aceasta înseamnă că oricât de bogate cunoştinţe şi-ar însuşi cineva, nu poate totuşi să prevadă tot ce-i va cere în viitor viaţa. În clasele I—IV, volumul de cunoştinţe pe care şi-l însuşesc elevii nu este prea mare. Studiile făcute de pedagogi şi psihologi dovedesc că elevii din aceste clase, şi mai ales cei din clasele a II-a şi a III-a, au posibilităţi să-şi însuşească un numar mai mare de cunoştinţe decât cel prevăzut în programele şcolare actuale. Acest fapt dă posibilitate cadrului didactic să se ocupe într-o măsură tot mai mare de formarea şi dezvoltarea proceselor intelectuale, a capacităţilor şi operaţiilor mintale. Acestea se formează în procesul de învăţământ prin toate disciplinele şcolare. Este greşit să se creadă că numai unele obiecte de învăţământ, cum sunt aritmetica, gramatica, cunoştinţele despre natură şi om, ar contribui la dezvoltarea capacităţilor intelectuale, pentru că şi o lecţie de desen contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, a imaginaţiei, a gândirii etc. Un rol însemnat în dezvoltarea proceselor intelectuale îl are modul cum sunt transmise cunoştinţele, metoda de predare folosită. De exemplu, s-ar putea transmite cunoştinţe despre proprietăţile aerului şi printr-o expunere clară şi sistematică facută de învăţător, dar contribuţia unei asemenea lecţii la dezvoltarea proceselor intelectuale ar fi redusă. Dacă însă aceeaşi lecţie va fi predată pe bază de demonstraţie experimentală ea va avea o contribuţie mai mare la dezvoltarea intelectului elevilor. Dezvoltarea proceselor intelectuale se realizează prin exerciţii, prin activizarea elevilor. Memoria se dezvoltă dacă elevii fac exerciţii de memorare, gândirea prin punerea în situaţia de a gpsi soluţii unor probleme date. Rezultate bune se obţin când asemenea exerciţii sunt îndrumate de invăţători, de profesori. Ei îi vor obişnui treptat pe elevi cum să observe, cum să memoreze, cum să gândească. Aceste îndrumări vor fi date atât în funcţie de particularităţile pe care le au procesele psihice respective la elevii de o anumită vârstă, cât şi în funcţie de particularităţile individuale. Îndrumarea va urmări ca treptat procesele intelectuale ale elevilor să treacă de la forme inferioare spre forme superioare. Prin educaţia intelectuală se urmăreste atât stimularea intereselor de cunoaştere, formarea priceperilor de activitate intelectuală cât şi cultivarea motivelor superioare ale învăţării. Este necesar ca înca din scoală să se dezvolte interesele cognitive la elevi, încât ele sa dobândească o stabilitate care să asigure continua îmbogăţire a cunoştinţelor şi după absolvire. Interesul pentru un anumit domeniu sau pentru o anumită disciplină stimulează activitatea elevului, sporeşte randamentul muncii lui. Materialul însuşit cu interes este bine asimilat, pe când cel învatat fără interes se uită repede. Interesele evoluează, se schimbă în decursul vieţii omului, în funcţie de vârsta, de experienţa acumulată, de mediul social în care trăieşte etc. La elevii din clasele I—IV interesele cognitive sunt instabile şi dependente de percepţii. Îi interesează ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce mânuiesc. Cand obiectul nu mai este perceput, interesul va scade. De asemenea, la intrarea în şcoală interesele acestor copii sunt diferenţiate. Treptat însă, sub influenţa procesului de învăţământ, interesele încep să se diferenţieze, elevii încep să aibă preferinţă pentru unele obiecte de învăţământ, pentru unele activităţi: unii se interesează mai mult de lectură, alţii de ştiinţele naturii, alţii de lucrul manual. Cercetările psihologice au arătat însă că preferinţa pentru o activitate nu depăşeşte obligaţiile şcolare la această vârstă. Interesul pentru obiectul respectiv se manifestă prin atenţia cu care urmareşte lecţiile din acel domeniu, prin înţelegerea rapidă a problemelor, prin reţinerea fidela a materialului. În clasele a III-a şi a IV-a se întâlnesc însă şi elevi al caror interes pentru un obiect de învăţământ se manifestă printr-o pregătire în plus faţă de ceea ce au aflat la lecţie ori au citit în manual. Ei citesc cu placere cărţi din domeniul preferat, accesibile lor. Cadrul didactic va încuraja această diferenţiere a intereselor, dar va avea grijaăca elevul sa nu neglijeze celelalte obiecte de învăţământ. Cultivarea unui singur interes duce la sărăcie spirituală. În clasele I—IV este necesar să se cultive interesul elevilor pentru toate domeniile de cunoaştere şi activitate, spre a se asigura dezvoltarea multilaterală a personalităţii. Un interes poate deveni central, dar nu trebuie să fie neglijate celelalte. În formarea intereselor la elevii din clasele I—IV se obţin rezultate bune dacă se respectă anumite cerinţe. Cadrul didactic să pornească de la interesele existente la elevi şi să sprijine pe acestea noile interese pe care doreşte să le formeze. Astfel, cunoscând interesul pe care copiii de astăzi îl manifestă pentru tehnică, la predarea cunoştinţelor despre natură şi la dezvoltarea interesului pen¬tru disciplinele respective se va porni de la interesul amintit. Interesul într-un anumit domeniu se dezvolta numai dacă se depune o activitate sustinută în acel domeniu. Învăţătorul, profesorul va crea condiţiile care să stimuleze şi să susţină activitatea elevilor în acel domeniu. Activând într-un atelier şcolar bine utilat, cu unelte adecvate forţei copiilor, se dezvoltă interesul pentru lucrările practice, pentru munca fizică. Spre a se dezvolta interesul elevilor într-un domeniu vor fi gradate dificultăţile în activitatea acestora. O activitate care cere efort, care soli¬cită atât braţul cât şi mintea, oferă bucurii intense când se obţin succese, sporind interesul în acel domeniu. Insuccesul, mai ales în cazul elevilor din clasele I—IV, demoralizează, scade interesul. Un factor important pentru cultivarea intereselor de cunoaştere este atitudinea emoţională a cadrului didactic faţă de tema pe care o predă. Cine prezintă o temă cu indiferenţă, sec, rece, nu va suscita interes pen¬tru ea. De obicei, elevii manifestă interes pentru obiectele de învăţământ faţă de care şi educatorul lor dovedeşte interes viu, pasiune; obiectele pe care le predă fără satisfacţie nu vor trezi interes la elevi, chiar daca le va spune ca le vor fi de folos. Concomitent cu dezvoltarea intereselor de cunoaştere, cadrul didactic înarmează pe elevi cu priceperi de activitate intelectuală: priceperea de a observa şi analiza, de a sistematiza, de a studia o tema nouă pe baza unui model etc. În cadrul lecţiilor se dezvoltă curiozitatea elevilor de a cunoşste aspecte noi ale realităţii şi de a adânci problemele cunoscute. Învăţăatorii şi profesorii îndrumează activitatea elevilor în clasă şi o dirijeaza spre forme din ce în ce mai independente. Prin intrebări sugestive ei trezesc în elevi setea de cunoaştere, dorinţa de a-şi îmbogăţi necon-tenit mintea, de a-şi pune probleme. Totodată, cadrele didactice ajuta pe elevi să-şi satisfacă dorinţa de cunoaştere, recomandându-le cărţi potrivite, reviste, dându-le sprijin când este nevoie. Şi cu cât elevii cresc în vârstă, ca nivel intelectual, cu atât acest ajutor se reduce. Dacă la început ajutorul seamăna cu o tutelare, cu timpul elevul este ajutat să se maturizeze, să ajungă la o structură mintală adultă. În drumul spre maturizare, efortul pe care-l depune elevul este din ce în ce mai intens şi mai degajat de influenţe străine, încât ajunge să se adapteze perfect mediului dar totodată şi să se degajeze suficient de el, să se afirme în mod original, să aibă reacţii personale faţă de acesta. Maturizarea este dru¬mul spre autoeducaţie. Dezvoltarea intereselor de cunoaştere şi formarea priceperilor de muncă intelectuală ale elevilor oferă un mijloc eficient de a rezolva contradicţia dintre explozia informaţională contemporană şi posibilităţile limitate de acumulare a cunoştinţelor de catre aceştia. Activitatea omului, deci şi a şcolarului, este determinată şi orientată de anumite motive. Uneori motivul acţiunii este satisfacerea unei trebuinţe, dar de cele mai multe ori ceea ce-l împinge pe om la acţiune sunt idealurile lui de viaţă, concepţia lui despre lume, sentimentele şi convingerile lui. În funcţie de factorii care le generează, motivele pot fi motive inferioare şi motive superioare. Un elev, de exemplu, învaţă lecţia ca să ia nota bună, fiindcă prin aceasta va obţine cadoul promis de parinţi; altul învaţă lecţia spre a-şi indeplini obligaţiile de şcolari. Şcoala are sarcina să cultive la elevi motivele superioare ale învăţării. Care sunt motivele învăţării la elevii din clasele I—IV ? În primele clase ale şcolii generale activitatea de învăţare este de¬terminată de motive apropiate, de stimulenţi externi: elevii învaţă ca să fie laudaţi sau să nu fie certaţi, să-i bucure pe părinţi, să obţină unele favoruri. Acestea fac parte din categoria motivelor inferioare. În clasele a III-a şi a IV-a, concomitent cu dezvoltarea conştiinţei morale a elevului, apar noi motive ale învăţării: dorinţa de a fi considerat elev bun, de a fi elev fruntaş. Acest motiv poate avea o orientare pozitivă: obţinerea unor rezultate bune contribuie la prestigiul clasei la ajutarea elevilor mai slabi; dar poate avea şi o orientare negativă: egoism, înfumurare, dorinţa de a-i întrece şi a-i umili pe unii colegi. Cadrul didactic are datoria de a cultiva motivele cu orientare pozitivă. În clasele V—VIII, aprecierea socială a celor din jur constituie pen¬tru unii elevi motivul dominant al învăţării, pentru alţii acest motiv îl constituie pregatirea pentru o şcoală de grad superior sau pentru o profesie. Şi acestea pot avea orientare diferită şi este necesară intervenţia cadrelor didactice spre a face să triumfe motivele superioare. Educatorul trebuie să cunoască în fiecare etapă care sunt motivele învăţării şi comportarii elevilor săi, motivele care determină activitatea şi comportarea fiecarui elev în parte, spre a interveni eficient şi la timpul potrivit. Motivele acţiunii au legatură atât cu eficacitatea acţiunii, cât şi cu formarea caracterului moral al elevilor. De aceea învăţătorii şi profesorii au datoria de a-i face şi pe elevi conştienţi de semnificatia ideologică şi etică a motivelor activităţii lor, prin mijloace adecvate capacitate de întelegere la vârsta respectivă, pentru ca treptat motivele superioare să devină dominante. 4. Formarea bazelor concepţiei filozofice despre lume. Educaţia ideologico-politică a elevilor Oamenii din toate timpurile au simţit nevoia să dea o explicaţie de ansamblu a fenomenelor lumii, a tot ceea ce existp li se întâmplă în univers. Concepţia filozofică despre lume este un ansamblu de idei ale omului despre natură, societate şi gândire, despre locul diferitelor feno-mene în lume şi despre propriul său loc în ea. Atâta vreme cât cunoştinţele oamenilor despre fenomenele din na¬tură şi societate erau sărace şi nu puteau fi folosite metode de cercetare ştiinţifică, nici concepţia despre lume pe care şi-o formau nu putea fi justă, ci incompletă sau chiar greşită. Concepţiile despre lume s-au schimbat în decursul timpului. În orinduirile bazate pe clase antagoniste, concepţia despre lume a clasei dominante este răspândită prin toate mijloacele (biserică, justiţie, şcoală, teatru, presă etc.) în mase, devenind concepţia despre lume dominantă a societăţii respective. Însuşirea unei concepţii este necesară atât pentru a da tineretului posibilitatea să înţeleagă şi să interpreteze just fenomenele din natură şi societate, cât şi a le orienta just activitatea, pentru a asigura claritatea scopului pe care şi-l pun în faţă. Anumite elemente din cadrul activităţilor în afara de clasă şi extra-şcolare contribuie şi ele la formarea concepţiei despre lume: citirea unei carti, vizionarea unui film, ascultarea unei conferinţe etc. Dar aceste elemente culese din surse atât de variate sunt nesistematice, nu sunt articulate logic. La un sistem corect de explicare a fenomenelor din natură şi societate elevii pot ajunge mai repede şi mai sigur prin procesul de învăţământ. Studiul sistematic al bazelor ştiinţelor sub îndrumarea educatorilor asează fiecare noţiune la locul cuvenit în sistemul general de cunoştinţe şi determină posibile sinteze din ce în ce mai cuprinzatoare şi mai profunde. Orientarea ştiinţifică consecventă a conţinutului învăţământului, folosirea judicioasă a metodelor de învăţământ cu ajutorul carora se dezvoltă gândirea elevilor, influenţa pe care o exercită personalitatea educatorului sunt ele¬mente deosebit de importante care ajută la formarea concepţiei materialist-dialectice şi istorice despre lume. Cadrele didactice trebuie să se preocupe ca la orice lecţie să-i ajute pe elevi să înţeleagă cunoştinţele respective în spiritul acestei concepţii, ţinând seama de particularităţile lor de vârstă. Desigur, elevii din clasele I—IV nu-şi pot însuşi abstracţiile filozofice cu care se operează în domeniul materialismului dialectic şi istoric. Gândirea lor concretă, experienţa redusă de viaţă, cunoştinţele puţine pe care le poseda nu fac posibilă înţelegerea generalizărilor vaste şi a stringenţei logice caracteristice aces¬tei concepţii. În clasele I—IV, şi chiar în clasele V—VIII, elevii îşi pot însuşi numai anumite elemente ale acestei concepţii. Cadrele didactice pun la îndemâna elevilor din aceste clase un material faptic selectat, pe care îl interpretează împreună cu ei din punctul de vedere al concepţiei despre lume. Din exemple simple, analizate şi interpretate sub conducerea cadrului didac¬tic, elevii dobândesc cunoştinţe ştiinţifice din care, treptat-treptat, când sunt capabili să opereze mai uşor abstractizări şi generalizări şi când po¬sedă un nivel mai ridicat de cunoştinţe din mai multe domenii, vor putea ajunge la înţelegerea tezelor fundamentale ale materialismului dialectic şi materialismului istoric. Studierea bucăţilor de citire cu conţinut ştiinţific, lecţiile în care se predau cunoştinţe despre natură şi om, lecţiile de geografie ajută pe elevii de vârstă şcolara mică să înţeleagă treptat unele aspecte, forme ale interdependenţei şi condiţionării reciproce a fenomenelor, schimbări la care sunt supuse aceste obiecte şi fenomene, posibilitatea omului de a cunoaşte treptat legile lor de producere şi de a le pune în serviciul său. În manualele de limba română se găsesc teme al căror conţinut poate servi cu succes la ilustrarea unor elemente ale concepţiei despre lume. Cunoştinţele despre natură şi om pot servi de asemenea acestui scop. Ar fi însă o greşeală să se forţeze conţinutul unei lecţii spre a-l face ilustrativ pentru toate tezele materialismului dialectic şi materialismu¬lui istoric. Formarea concepţiei despre lume nu se realizează de la sine, în mod spontan, ci este nevoie de indrumarea stăruitoare a cadrelor didactice. Simpla prezentare a faptelor nu este suficientă. Învăţătorul, profesorul orientează gândirea elevilor spre a înţelege semnificaţia faptelor, direcţia de dezvoltare a acestora. Fără acest ajutor elevii ar rămâne la o înţelegere de suprafaţă. Să ne referim, de exemplu, la dezvoltarea din natură şi din societate care are loc de la simplu la complex, de la forme inferioare spre forme superioare. Se ştie că elevii cunosc o mulţime de transformări ale materiei organice şi anorganice: din oul de găina pus la clocit iese un pui care se dezvoltă, se maturizează; din seminţele puse în pământ se dezvoltă o plantă care creşte, face fructe. În toate aceste cazuri, elevii de vârsta şcolară mică observă schimbarile care au loc în natură fără nici un adaos mistic.Ei nu pot constata însă singuri direcţia acestor transformări. Educatorii lor au sarcina sa le arate ca ele evoluează de la simplu la complex, de la inferior la superior. Înţelegerea ştiinţifică a fenomenelor din natură şi societate este con¬diţională de aflarea cauzelor care le produc, de stabilirea factorilor care influenţează producerea şi modificarea lor. De aceea când transmite cunoştinţe noi cadrul didactic trebuie să solicite des gândirea elevilor, cerându-le să dezvăluie cauzele fenomenelor. Întrebarea „de ce ?" va fi adresată elevilor de câte ori ei inşişi ar putea găsi explicaţia fenomenelor despre care se discut. Învăţătorul, profesorul trebuie să le ceară să arate nu numai cum se produc fenomenele, dar să şi explice de ce se produc astfel, care sunt cauzele apariţiei lor, efectele acestor cauze. Astfel, la predarea bucăţilor de citire în legătură cu anotimpul toamna, se pot pune întrebări ca acestea : „De ce se usuca florile de pe câmp ?" ; „Care flori înfloresc tocmai acum şi de ce ?" ; „De ce albinele stau mai mult în stup ?" ; „De ce pleacî de la noi păsările călătoare ?"; „Din ce cauză roua se preface în brumă ?". Asemenea întrebari cer elevilor să găsească conexiunile care există între fenomenele din natură, la nivelul posibilităţilor lor intelectuale, de înţelegere. Ei pot stabili legaturi corecte între răcirea vremii şi transformările din natură: roua se preface în brumă, florile se ofilesc, frunzele se îngălbenesc şi cad, păsările călă¬toare pleacă spre ţările calde. De asemenea pot fi stabilite legături corecte între condiţiile de viaţă pe care le oferă toamna şi pregătirea vieţuitoarelor pentru iarnă, ocupaţiile oamenilor. Este firesc ca la aceleaşi între¬bări să obţinem răspunsuri deosebite, în funcţie de vârsta elevilor şi de orizontul cunoştinţelor lor. În general, elevii din clasele I—IV stabilesc relaţii simple, legaturi exterioare, de suprafaţă între fenomene: toamna este frig pentru că soarele nu mai încălzeşte cu putere, frunzele se îngăl¬benesc şi cad pentru că este frig. Cu cât elevii îşi îmbogăţesc cunoştinţele despre fenomenele din natură şi societate, cu atât cadrele didactice îi pot conduce spre sesizarea unor legături mai adânci, esenţiale între fenomene. Experienţele demonstrative care se fac în cadrul lecţiilor de ştiinţele naturii, lucru manual, observaţiile asupra producerii fenomenelor îi ajută de asemenea să stabilească dependenţe cauzale între fenomene. În acest mod ei îşi vor însuşi treptat ideea că schimbările din natură şi societate nu se produc la întâmplare, ci dupa anumite legi obiective, vor reuşi să deosebească esenţialul de secundar, să generalizeze din ce în ce mai larg şi mai profund. Repetarea de către elevi a experienţelor făcute în clasă de învăţător, de profesor, precum şi efectuarea unor experienţe noi conving pe elevi că aceleaşi cauze, în aceleaşi condiţii, produc aceleaşi efecte. Lecţiile despre fierbere, evaporare, condensare, mai ales daca sunt predate pe baza de demonstraţie cxperimentală, pot să-i ajute pe elevi să înţeleagă faptul că acumulările cantitative duc la salturi calitative, fără a li se aminti însă de această lege. În cadrul întregului proces de învăţământ ei se conving că oamenii au reuşit să cunoască multe legi ale naturii şi că ei pot folosi cunoştinţele dobândite pentru a-şi uşura viaţa. În cadrul predării obiectelor de învăţământ din grupa disciplinelor umaniste, elevii îşi însuşesc cunoştinţe despre societate, învaţă să analizeze evenimentele sociale şi să le afle cauzele. Astfel, din lecţiile de istorie află despre schimbările mai importante din trecutul patriei, des¬pre cauzele care au provocat aceste schimbări. Despre întâmplări din trecutul patriei noastre, despre viaţa oamenilor din trecut şi de azi, despre aspectele din lupta poporului pentru libertate şi o viaţă mai bună, elevii dobândesc cunoştinţe şi din lecţiile de lectură literară, din cele de geografie, de muzica etc. Urmărind să transmită elevilor cunoştinţe ştiinţifice despre societate, cadrele didactice se preocupă să le arate că adevaratele cauze ale razboaielor, revoluţiilor sociale, grevelor şi răscoalelor sunt condiţiile materiale de viaţă ale oamenilor şi nu întâmplarea sau „voinţa divină", că în orinduirile sociale bazate pe clase antagoniste lupta de clasă este motorul care împinge înainte istoria societăţii. La lecţiile din grupa disciplinelor umaniste se poate scoate în evidenţă rolul pe care l-au avut masele în făurirea istoriei şi rolul personalităţilor istorice care le-au condus, de asemenea rolul concepţiilor sociale şi politice înaintate în mobilizarea şi. organizarea maselor la lupta pentru progres social. Elevii din clasele I—IV cunosc din experienţa lor că satul sau oraşul în care trăiesc se transformă necontenit, se construiesc blocuri de locuinţe, noi instituţii culturale. Ei cunosc de asemenea multe din activităţile pe care le prestează oamenii muncind în fabrici, pe ogoare, în instituţii. Această experienţă este întregită, lărgită şi adâncită în cadrul lecţiilor. Elevii află cum se muncea în trecut, cum au fost domesticite animalele, cum au fost perfecţionate uneltele de muncă, cum s-a dezvoltat industria, cum s-au îmbogăţit unii oameni şi au început să-i asupreasca pe aţtii etc. În multe din lecţiile de istorie şi de lectură literară se scoate în evidenţă viaţa grea a ţăranilor nostri în timpul regimului burghezo-moşieresc: nu aveau pamânt, munceau pe moşiile boierilor, nu aveau cu ce-şi plăti impozitele, o mare parte dintre ei erau analfabeţi, trăiau în mizerie. Formarea conceptiei filozofice despre lume la elevi este un proces extrem de complex care nu se realizeaza în mod spontan. Este necesar ca învăţătorul, profesorul să se preocupe în mod special de această sarcină. Elevul are nevoie de îndrumarea cadrelor didactice în intreg procesul de învăţământ şi cu atât mai mult la realizarea unei sarcini educative atât de importante şi delicate cum este formarea bazelor concepţiei filozofice despre lume. Cadrele didactice au acumulat o bogată experienţă în această direcţie. Dintr-o astfel de experienţă se desprind câteva idei mai importante : — orice obiect de învăţământ — chiar şi desenul, caligrafia, matematica, gramatica — poate servi la formarea concepţiei despre lume la elevi ; — preocuparea cadrelor didactice pentru formarea concepţiei despre lume a elevilor trebuie sţ fie permanentă ; — concluziile de ordin filozofic ale lecţiei trebuie să decurgă orga¬nic, neforţat, din conţinutul lecţiei, ele constituind esenţa lecţiei ; — cunoaşterea şi respectarea particularităţilor de vârstă obligă pe educator să nu prezinte elevilor idei abstracte, pe care ei nu le pot înţelege. 5. Mijloace prin care se realizează educaţia intelectuală Principalul mijloc prin care se realizează educaţia intelectuală a ele¬vilor de vârstă şcolară mică este procesul de învăţământ. In cadrul lui îşi însuşesc cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, încep să-şi formeze cultura generală. Lecţiile contribuie atât la dezvoltarea proceselor de cunoaştere cât şi la formarea concepţiei despre lume. Există însă şi alte mijloace prin care se poate contribui la educaşia intelectuală a elevilor din clasele I—IV. Lectura particulară constituie un nesecat izvor de cunoştinţe. Ea îl pune pe elev în contact cu valorile culturale create de omenire. Teatrul şi cinematograful contribuie de asemenea la însuşirea unui însemnat numar de cunoştinţe din cele mai variate domenii : literatură, istorie, geografie, ştiinţele naturii, muzică etc. Educaţia intelectuală a copiilor de vârsta şcolară mică se realizează şi prin cercurile pe obiecte de învăţământ, care funcţionează în cadrul şcolii prin excursii şi vizite la locuri din natură, muzee, instituţii, expoziţii. Este bine ca învăţătorii şi profesorii să folosească toate aceste mijloace în vederea dezvoltării intelectuale a elevilor. Bibliografie 1. Victor Ţârcovnicu, Vasile Popeangă, “Pedagogie”, Editura didactică şi pedagogică Bucuresti 1977

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu