joi, 26 iulie 2012

Educarea îndemînării şi a unor calităţi legate de aceasta

După cum s-a mai arătat, premisele biologice ale coordonării, care constituie “nucleul” îndemînării, sunt prezente încă de la vîrsta şcolară mică. S-a demonstrat experimental că exerciţiile care urmăresc dezvoltarea coordonării mişcărilor, chiar în cazul unor eforturi de volum relativ redus, au, la această vîrstă, un efect pozitiv considerabil. În perioada şcolară, îndemînarea se educă în primul rînd pe calea asigurării unui fond – mai mare decît în toate perioadele următoare – de noi forme de coordonare a mişcărilor. Acest lucru este prevăzut de conţinutul programelor şcolare de educaţie fizică şi de programele secţiilor sportive pentru copii. Spre a stimula în permanenţă dezvoltarea calităţilor de coordonare a elevilor, li se predă o mare cantitate de acţiuni motrice variate, printre care din gimnastica de bază şi sportivă, acrobatică, atletism, jocuri elementare de mişcare şi sportive, patinaj artistic, schi alpin etc. Pentru educarea îndemînării ca aptitudine de transformare a mişcărilor potrivit cu împrejurările schimbătoare, se utilizează tot mai larg jocurile, care se caracterizează prin varietatea acţiunilor motrice şi dinamismul situaţiilor, alergarea de cros şi alte exerciţii pe teren variat, legate de depăşirea obstacolelor şi de orientare. La anumite intervale de timp, pentru o mai deplină şi mai activă manifestare a îndemînării copiilor, este bine să se înnoiască şi să se schimbe atît exerciţiile cît şi condiţiile de executare, în sensul alegerii unor condiţii noi, mai dificile. Pentru a perfecţiona coordonarea mişcărilor, precizia şi economicitatea lor, se includ în lecţii sarcini şi teme din ce în ce mai complicate, care impun respectarea riguroasă a parametrilor spaţiali şi temporali stabiliţi ai mişcărilor, precum şi exerciţii de relaxare şi de echilibru. La perfecţionarea preciziei de orientare în spaţiu, elevii sunt adesea mai receptivi decît adulţii la abordări şi procedee metodice de tipul “sarcini apropiate” (de exemplu, executarea elanului pentru săritura în lungime cu paşi obişnuiţi, cu paşi ceva mai lungi şi mai scurţi), “sarcini contraste” (de exemplu, aruncarea mingii la ţintă de la distanţe mult diferite, să zicem de la 5 la 10 m) şi excluderea temporară a controlului vizual (conducerea mingii cu ochii legaţi etc.) La vîrsta şcolară, şi capacitatea de a menţine echilibrul corpului în regim static şi dinamic se pretează relativ uşor la o dezvoltare orientată (unii dintre indicatorii acestei capacităţi ating în jurul vîrstei de 12-13 ani un nivel apropiat de cel al indicatorilor adulţi). În educaţia fizică a elevilor se utilizează numeroase exerciţii de echilibru: exerciţii pe banca de gimnastică şi pe bîrnă, mers pe o bîrnă ce se clatină, deplasarea pe frînghia suspendată la ambele capete, jocuri de mişcare cu elemente care necesită menţinerea echilibrului în condiţii complicate de sprijin. Funcţiile analizorului vestibular, de care depinde capacitatea de a menţine echilibrul, se perfecţionează şi cu ajutorul unor exerciţii ca cele ce urmează: întoarceri, înclinări, mişcări de rotare rapidă a capului în diferite planuri, alergare cu opriri intempestive şi întoarceri, alergare într-o parte şi cu spatele înainte, sărituri cu întoarceri, exerciţii acrobatice, exerciţii la bară fixă şi alte aparate de gimnastică..., precum şi mers pe patine, pe schiuri, pe bicicletă. Ca procedee metodice se utilizează, în special, exerciţii de echilibru fără control vizual, executate pe fond de oboseală şi excitare prealabilă a analizorului vestibular (de exemplu, pe bîrnă după numeroase rotări). Dintre procedeele larg răspîndite de complicare a cerinţelor fac parte: micşorarea suprafeţei de sprijin, mărirea înălţimii şi mobilităţii sprijinului, introducerea săriturilor, întoarcerilor şi a altor mişcări suplimentare, eliminarea mişcărilor de braţe care se folosesc pentru a înlesni executarea exerciţiului, creşterea tempoului de executare. Educarea supleţei şi ţinutei Supleţea, spre deosebire de celelalte calităţi fizice ale omului, începe să regreseze încă din primii ani ai vieţii, sub influenţa factorilor de vîrstă. Pe măsura osificării ţesuturilor cartilaginoase se micşorează mobilitatea în articulaţii; către 13-16 ani se încheie procesul de formare a articulaţiilor, acestea fiind din ce în ce mai puţin supuse modificărilor morfologice; aparatul ligamentar se consolidează şi, ca urmare, elasticitatea ligamentelor este mai puţin perfectibilă. Toate acestea se explică prin micşorarea amplitudinii maxime posibile a mişcărilor. Astfel, încă de pe la 10-12 ani, procentul de reducere în articulaţiile gleznei este de aproape de 25% în articulaţiile coloanei vertebrale, mobilitatea scade şi mai mult de la vîrsta de 14-15 ani. Acest regres natural al supleţei poate fi contractat eficient în procesul de educaţie fizică, cu condiţia ca subiecţii să fie de vîrstă cît mai fragedă. După cum s-a demonstrat prin cercetări speciale, creşterea supleţei poate fi mult mai uşor dirijată la elevii de vîrstă mică decît la cei din clasele superioare. În educaţia fizică, către vîrsta şcolară mare se pune problema asigurării unui asemenea grad de dezvoltare generală a supleţei care să permită însuşirea unor forme desăvîrşite ale mişcărilor fundamentale şi manifestarea cu maximă eficienţă a calităţilor fizice de bază: îndemînarea, viteza, forţa, rezistenţa. Dacă această sarcină este rezolvată, pe viitor nu mărirea constituie obiectivul principal, ci menţinerea la un nivel optim a indicatorilor atinşi a supleţei. Educarea supleţei la copii are ca prim scop asigurarea dezvoltării armonioase a mobilităţii în toate articulaţiile. Dar în acelaşi timp accentul trebuie să cadă, în primul rînd, asupra acelor verigi ale aparatului locomotor care au cea mai mare însemnătate în însuşirea acţiunilor aplicative necesare în viaţă. După cum se ştie, principalele mijloace de educare a supleţei sunt exerciţiile de întindere: exerciţii de gimnastică cu caracter relativ local, repetate de nenumărate ori, cu amplitudinea maximă posibilă a mişcărilor şi cu creşterea treptată a acestui maxim. Asemenea exerciţii se utilizează la vîrsta şcolară mică, într-un regim dinamic activ mai ales, deşi se introduce şi o anumită doză de exerciţii statice şi pasive. Cînd este nevoie să se asigure modificări însemnate în dezvoltarea supleţei într-un timp relativ scurt, se recomandă, în special, următoarele proporţii în exerciţii: 40% exerciţii active dinamice, 40% pasive şi 20% statice. Au fost elaborate de asemenea recomandări orientative în funcţie de numărul de repetări, de tempoul mişcărilor sau timpul de menţinere. La elevii de aceeaşi vîrstă şi sex, supleţea se caracterizează prin mari deosebiri individuale. Evident supleţea este în mare măsură o calitate ereditară. Sub influenţa exerciţiilor care urmăresc dezvoltarea supleţei, mobilitatea în articulaţii la unii copii creşte rapid şi substanţial, iar la alţii încet şi neînsemnat. Una din principalele reguli limitative, care se cere a fi respectată cu stricteţe la educarea supleţei la copii şi adolescenţi, constă în aceea că nivelul atins în dezvoltarea acestei calităţi nu trebuie să vină în contradicţie cu formarea unei ţinute corecte. La vîrsta şcolară se încheie formarea bazelor morfologice ale ţinutei şi aceasta se transformă într-o deprindere trainică. În strînsă legătură cu cele de mai sus, paralel cu consolidarea deprinderilor de menţinere a poziţiilor corecte în condiţii statice şi dinamice, este necesar să se asigure dezvoltarea proporţională a supleţei şi forţei în principalele verigi ale aparatului locomotor, de care depinde, într-o măsură hotărîtoare, ţinuta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu