joi, 26 iulie 2012

EDUCABILITATEA. FACTORII DEVENIRII FIINŢEI UMANE

EDUCABILITATEA. FACTORII DEVENIRII FIINŢEI UMANE PLANUL LUCRĂRII 1 CONCEPTUL DE EDUCABILITAE 2 TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA 2.1. Teorii ereditariste 2.2. Teorii ambientaliste 2.3. Teoria dublei determinări 3 FACTORII DEVENIRII FIINŢEI UMENE 3.1. Ereditatea premiză a dezvoltării psihoindividuale 3.2. Mediul-cadru de existenţă şi dezvoltare psihoindividuală 3.3. Educaţia factor determinant al dezvoltării psihoindividuale a fiinţei umane 3.3.1 Definiţie 3.3.2 Educaţia şi provocările lumii contemporane 3.3.3. Noile educaţii 4 CONCLUZII 5 BIBLIOGRAFIE 1. CONCEPTUL DE EDUCABILITATE Caracteristică esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind defintă drept : • „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate." • „ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative formarea personalităţii fiecărui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre şi a particularităţilor înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică." • „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acţiunii educaţionale, de a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice, comportamentale.” După ce am dat aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de multitudinea modalităţilor de definire, educabilitatea reprezintă o însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens Kant susţinea, că singur omul este educabil, pentru că poartă in el posibilitatea dea fi altul decât este. El este perfectibil şi perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei. Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice şi psihologice pe la jumătatea secolului trecut au determinat majoritatea psihopedagogilor să-şi concentreze atenţia asupra factorilor care contribuie la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea ei din stadiul de fiinţă biologică, în cel de fiinţă socială: - ereditatea, - mediul, - educaţia. Deosebirea dintre specialişti a constat în acceptarea sau accentuarea unui anumit factor sau al altuia. 2. TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA : ESENŢĂ, MECANISME, LIMITE Pe terenul educabilităţii fiinţei umane s-au confruntat diferite poziţii de gândire pedagogică, având drept criteriu de departajare accentuarea până la absolutizare a rolului unui factor în detrimentul altuia în formarea personalităţii omului. În funcţie de orientarea lor, au apărut : -teoriile ereditariste -teoriile ambientaliste Contradicţiile fundamentale dintre ereditarist şi ambientalism au determinat specialiştii să adopte o a treia orientare : -teoria dublei determinări 2.1. Teoriile ereditariste ( ineiste) Aceste teorii susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea fiinţei umane, avându-şi originile în cercetările biologilor. În viziunea lor ereditatea determină orice evoluţie a omului. Ion Dumitru şi Dorel Ungureanu consideră că principala limită a acestei teorii este descosiderarea factorilor de mediu şi educaţie în devenirea fiinţei umane. Concepţiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care afirmau superioritatea unor rase faţă de altele. 1.2. Teoriile ambientaliste : Spre deosebire de ereditarişti, reprezentanţii acestor teorii afişau o încredere absolută în puterea şi valoarea factorilor socio-educaţionali : - mediul, - educaţia. Ei neagă rolul eredităţii. Deşi s-au situat la poli opuşi, reprezentanţii teoriilor ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat în susţinerea ideilor lor din rezultatele unor cercetări aparţinând domeniului biologiei: - teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susţinea că în evoluţia vieţuitoarelor, mediul deţine rolul fundamental. - teoria eredităţii dobândite : acachiziţiile obţinute prin experienţă de către membrii unei specii s-ar fixa în memoria genetică şi ar fi transmise apoi de la ascendenţi la descendenţi. Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste şi ereditariste, constau deci, în absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, negându-i pe ceilalţi. 1.3. Teoria dublei determinări Cu intenţia de a depăşi caracterul neştiinţific şi unilateral al celor două orientări menţionate, unii cercetători au adoptat o poziţie de mijloc. Ei recunoşteau interacţiunea celor trei factori : ereditate, mediu, educaţie în procesul formării fiinţei umane. Cercetările viitoare din ştiinţele despre om vor aduce noi clarificări asupra personalităţii umane. 3. FACTOIRII DEVENIRII FIINŢEI UMANE Educatorul este destul de des tentat să „reconstruiască” educabilul care îi este încredinţat. Astfel el nu ţine cont de trecutul celui pe care îl educă.Este însă un punct de vedere greşit. Şi cercetătorul H. Atlan scria „ Nu există tabula rasa în educaţie. Noi începem întotdeauna prin a pleca de la ceva.” Acest ceva este un individ marcatprin determinările individuale sau socioculturale trecute sau prezente. 3.1. Ereditatea –o premiză a dezvoltării psihoindividuale Ereditatea este caracteristica biologică a fiinţelor ce desemnează complexul de predispoziţii care se transmit de la ascendenţi la descendenţi prin intermediul mecanismelor genetice. Fiecare om este purtătorul, atât al trăsăturilor generale ale speciei umane : poziţia bipedă, structura anatomo-fiziologică, tipuri de reflexe, cât şi a caracterelor ereditare care îi sunt transmise pe linie directă de la proprii săi ascendenţi : culoarea pielii, ochilor, conformaţia feţei, anumite particularitîţi ale grupei sanguine etc. Ereditatea generală şi cea particulară alcătuiesc substratul material al eredităţii. Preocuparea cercetătorilor care au avut ca obiect de analiză factorii devenirii fiinţei umane, s-a centrat pe stabilirea semnificaţiei şi ponderii moştenirii ereditare în formarea personalităţii. Întrebarea pe care şi-au pus-o a fost dacă ereditatea poate fi socotită un factor cu rol determinat în acest sens sau dimpotrivă. În concluzie, putem spune că, ereditatea nu redă în mod necesar tipurile de comportament, ci numai predispoziţii. 3.2. Mediul, cadru de existenţă şi dezvoltare psihoindividuală : Mediul este ansamblul condiţiilor naturale, materiale şi sociale ce alcătuiesc cadrul de existenţă al omului şi care îi oferă acestuia o diversitate de posibilităţi de dezvoltare psihoindividuală. Din acest punct de vedere ne interesează în principal : - care este structura mediului; - ce componente structurale ale mediului au o influenţă mai mare asupra personalităţii umane; - cum acţionează mediul asupra devenirii fiinţei umane. Structura mediului se prezintă astfel : în funcţie de momentul de referinţă din viaţa omului, înainte de naşterea sa sau după, vorbim de influenţe ale mediului intern şi de influenţe ale mediului extern. În faza prenatală, asupra copilului se exercită anumite influenţe interne determinate de ambianţa intrauterină. Această influenţă nu este atât de importantă, dar nici nu poate fi neglijată. Totalitatea influenţelor externe care se exercită asupra omului de-a lungul întregii sale perioade postnatale, reprezintă mediul extern, în cadrul căruia se operează o distincţie între influenţele mediului fizic sau primar şi influenţele mediului social sau secundar. Mediul fizic-este cadrul natural în care omul îşi desfăşoară viaţa şi cuprinde ansamblul condiţiilor bioclimatice (relief, climă, floră, faună), ce îi influenţează dezvoltarea şi maturizarea biologică ( înălţime, culoarea pielii), precum şi modul de a trăi (meserii, vestimentaţie, alimentaţie specifică). Influenţele sale asupra dezvoltării psihice a omului sunt apreciate de specialişti ca nerelevante. Mediul fizic nu acţionează şi nu influenţează direct dezvoltarea psihică a omului. Mediul social-omul este supus şi determinărilor de ordin social care au un impact mult mai puternic asupra dezvoltării sale psihoindividuale. Din punct de vedere al devenirii fiinţei umane, definim mediul social ca fiind ansamblul influenţelor ce decurg din interacţiunea omului cu totalitatea condiţiilor economice, politice şi culturale, care îşi impun amprenta asupra dezvoltării psihice. Influenţele exercitate de mediul social asupra omului sunt : - directe, prin: - schemele dec conduită oferite de ceilalţi membrii ai colectivităţii căreia îi aparţine. Omul aplică aceste reguli pe parcursul vieţii. - limbaj, ca mijloc de comunicare şi transmitere a capitalului de cultură şi a întregii cunoaşteri acumulate prin experienţa grupului. - indirecte, prin: - membrii ai familiei care joacă rolul de factor mediu între acesta şi realitatea socială şi care ei înşişi, sunt influenţaţi în comportamentul lor de cultura grupului căruia îi aparţin. Comportamentul omului reflectă cultura socială care se inserează la nivelul gândirii şi acţiunilor sale şi prin aceasta, se asigură totodată transmisia ei de la o generaţie la alta. După H. Hannoun , cultura socială ca produs al mediului social, concretizată în anumite structuri ale personalităţii are patru componente : • Componenta tehnologică Fiecare grup social se caracterizează printr-o tehnică şi tehnologie la care toţi indivizii se adaptează. Omul european al sec. Al XIX-lea era adaptat la maşina cu aburi, cel al sec. Al XX-lea la tehnologia fondată pe informatică, iar cel de mâine se va adapta unui mediu unde ordinatoarele vor fi baza comunicării între grupuri. • Componenta rituală Nivelul habitus-ului social impune comportamente specifice educabililor. Membrii săi respectă un anumit ritual, iar dacă persoana se abate, va fi marginalizată în grup.Ex..: ritualurile iniţiatice ca botezul, circumcizia, ritualurile de politeţe etc. • Componenta mitică : Miturile sunt moduri comune de a gândi mai mult sau mai puţin stereotip şi caracteristice grupului. • Componenta limbajului Limba ca mijloc de comunicare între membrii grupului este caracteristica asemănării lor şi le dă sentimentul apartenenţei la un anumit mediu social. Mediul social acţionează asupra dezvoltării psihoindividuale a omului prin grupul social care determină o obişnuinţă comună.. Caracteristica principală a mediului social este diversitatea, neuniformitatea. În funcţie de impactul şi conţinutul lor, precum şi de gradul lor de organizare, influenţele mediului social sunt : - organizate, - spontane. Influenţele cu specific organizat, instituţionalizat din mediul social sunt exercitate de familie şi şcoală, dar şi de diverse instituţii socio-culturale, mass-media etc. Mediul social exercită însă, şi influenţe spontane, neintenţionat educative , ce rezultă din activităţile cotidiene, din întregul mediu de viaţă al copilului : civilizaţia urbană, viaţa satului, grupurile de vârstă, cercul de prieteni etc. 3.3. Educaţia, factor determinant al dezvoltării psihoindividuale a fiinţei umane 3.3.1 Definiţie Educaţia este factorul hotărâtor al dezvoltării psihoindividuale a persoanei. Ea sistematizează şi organizează influenţele mediului. Are o funcţie socială, fiind intermediarul între om şi condiţiile de mediu. Copilul dobândeşte prin educaţie norme, valori, modele care se manifestă apoi ca opţiuni personale, în comportamentul său. Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane este deci, un proces orientat, organizat şi conştientizat prin educaţie. În acest sens, E. Surdu arată că : „Educaţia depistează dispoziţiile ereditare, le diferenţiază, le modifică, le grăbeşte funcţionarea, le suplimentează forţa, făcând din ele calităţi” .Totodată, „influenţele mediului, neorganizate, sunt direcţionate de educaţie, oferindu-le omului în forma pedagogică, pentru a le face durabile şi consecvente.” 3.3.2 Educaţia şi provocările lumii contemporane Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii ale societăţii contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care păşim a moştenit însă multe probleme sociale, economice şi politice, care, deşi au marcat în mare măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi găsit soluţiile. Dintre aceste probleme menţionăm: terorismul internaţional, rasismul, creşterea numărului săracilor, a analfabeţilor şi a şomerilor, etc. Analfabeţi nu sunt doar cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci şi cei care au deficienţe îm cunoştinţele de bază, vorbindu-se de analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de cel computerial. Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni specifice de prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că educaţia se află în situaţie de criză. Prin criză se înţelege decalajul dintre rezultatele învăţămâmtului şi aşteptările societăţii. Dintre soluţiile specifice şi generale găsite enumerăm: - inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative; - introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare; - întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare; - formrea iniţială şi continuă a cadrelor didactice; - conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel local; - organizarea de schimburi de informaţii între statele europene; - regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes a tinerilor în viaţa profesională şi socială. 3.3.3 Noile educaţii Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educaţie dintre care menţionăm: -educaţia permanentă sau educaţia adulţilor -educaţia pentru democraţie şi drepturile omului -educaţia pentru pace -educaţia ecologică sau educaţia relativă la mediu -educaţia pentru sănătate -educaţia interculturală -educaţia pentru timpul liber -educaţia pentru comunicare şi mass-media -educaţia pentru schimbare şi dezvoltare -educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională -educaţia economică şi casnică modernă Conţinuturile, finalităţile şi obiectivele noilor educaţii propun un demers prin care educaţia încearcă să răspundă exigenţelor lumii contemporane şi să producă o schimbare a actului educativ în favoarea educaţiei bazată pe învăţare inovatoare, societală şi adaptabilă. 4. CONCLUZII : În formarea personalităţii umane acţionează trei factori : ereditatea, mediul şi educaţia. 5. BIBLIOGRAFIE : 1. Atlan, H. Tout, non peut-etre, Le Seuil, Paris, 1991 2. Dumitru, I., Ungureanu, C., Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea Universitară, Bucureşti, 2005 3. Durkheim, E. , Educaţie şi sociologie, E.D.P., Bucureşti, 1995 4. Negreţ, I., Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalităţii, în Manual de pedagogie (coord. I. Jiraga, E. Istrate) 5. Nicola, I. Pedagogie, E.D.P., Bucureşti, 1992 6. Cerghit, I., Vlăsceanu, I, Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, 1988 7. Surdu, E., Prelegeri de pedagogie generală. O viziune sociopedagogică, E.D.P., Bucureşti, 1995

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu