Treceți la conținutul principal

Ecosisteme acvatice

Ecosisteme acvatice Se diferentiaza în functie de caracteristicile mediului de viata, apa, în ecosisteme de ape statatoare (ecosisteme lentice) si curgatoare (ecosisteme lotice). Ecosisteme lentice Sunt de mai multe tipuri în functie de dimensiuni, evolutie, compozitia chimica a apei. Astfel, dimensiunea determina împartirea în ecosisteme de lac, mlastina si balta, iar compozitia chimica a apei le diferentiaza în functie de salinitate (de apa dulce si de apa sarata) si aprovizionarea cu substante nutritive (oligotrofe, mezotrofe si eutrofe). 1. Lacul A fost printre primele studiate de ecologi datorita usurintei cu care putea fi abordat. Structura biotopului si structura functionala sunt bine individualizate, categoriile identificate fiind utilizate si pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice. Structura spatiala este determinata de distributia temperaturii, luminii si oxigenului în raport cu adâncimea. 2. Balta Are o adâncime mai mica (3-5 m). În zona malurilor, apare rogozul, pipirigul, stuful si papura, iar în larg sunt raspândite plante cu frunze plutitoare ca broscarita, plutnita, nufarul alb si galben, lintita, cât si cele submerse ca sârmulita apei, ciuma apei, bradis etc. În structura fitoplanctonului intra algele albastre, algele verzi, algele silicoase, iar a zooplanctonului populatii de rotifere. Balta este populata de crap, biban, stiuca, salau, dar si de diferite specii de broaste, pasari si mamifere (guzgan, bizam, vidra, nurca etc.). 3. Mlastina La nivelul României se diferentiaza doua categorii: mlastini eutrofe, cu vegetatie caracteristica baltilor si mlastini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu climat rece si umed, în zonele cu sisturi cristaline, gresii, granite, sedimentare sau în zonele montane unde substantele provin partial din mineralizarea materiei organice animale si vegetale. Aici este prezent muschiul de turba (Sphagnum) si alte specii vegetale (bumbacarita, rogoz, roua cerului). 4. Marea Neagra Se caracterizeaza prin existenta a doua straturi de apa: a) la suprafata, un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16- 17%) si mai usor, oxigenat, în care se situeaza cea mai mare parte a biocenozei. b) un strat de adâncime (peste 180-200 m), mai sarat (salinitate – 21-22%) si mai greu, încarcat cu hidrogen sulfurat, lipsit de oxigen si, implicit, de formele aerobe de viata. Între cele doua straturi nu exista schimb de ape, stratul superficial (mai usor) plutind deasupra celui de adâncime (mai greu). Producatorii sunt reprezentati de algele planctonice, grupa consumatorilor incluzând zooplanctonul, pesti obisnuiti (hamsii, stavrizi, guvizi); sturioni (nisetru, morun, cega, pastruga) denumiti de Herodot „pesti fara oase”; rechini; delfini si, pâna în 1984, foci. Pe plaja de la Mamaia, Costinesti, Navodari „esueaza” în cantitati mari alge verzi cu talul latit si marginile ondulate, denumite popular salatica de mare, precum si alge brune si rosii, bogate în iod. În zona de litoral cuibaresc specii de pescarus argintiu, chira de mare, furtunar s.a. Printre dunele de nisip s-au identificat circa 120 de specii de plante arenicole ca varza de nisip, cârcelul, ridichea de nisip, scaiul vânat, pelin de nisip, lucerna de nisip, castravetele de mare etc. Ecosisteme lotice Se diferentiaza în functie de particularitatile reliefului strabatut în pâraie si râuri: a. De munte În albia putin adânca si îngusta a râurilor si pâraielor substratul este neuniform format din bolovanisuri, pietrisuri, nisip. Pantele mari, uneori discontinue, determina o viteza de scurgere mare apei si formarea de cascade. Debitele sunt relativ mici, temperatura apei coborâta, variabila de la anotimp la anotimp. Transparenta apelor este mare (anulându-se însa în perioadele de torentialitate – ploi puternice, topirea zapezilor), iar concentratia de saruri dizolvate este scazuta. Plantele (muschi, alge) si animalele (rotifere, cladocere) prezente aici au cerinte mari fata de oxigen, manifestând diferite adaptari morfologice pentru a evita antrenarea de curentii puternici. Dintre vertebrate, reprezentativ este pastravul, alaturi de care se întâlnesc zglavocul, lipanul, molanul etc. b. De zone deluroase Fitoplancton permanent. Biocenoza saraca. Oxigenare buna. Malurile sunt mai joase, albia este mai larga si adânca, fiind marginita de bolovanisuri, pietris, nisip. Pantele au înclinatii mai mici, determinând o viteza de scurgere mai mica. În apa sunt prezente atât substante în suspensie, cât si solvite (100-200 mg/l). Variatia termica mai larga în cursul anului, de la anotimp la anotimp favorizeaza prezenta planctonului, ca o componenta biocenotica permanenta, formata dintr-un numar mic de populatii – diatomee, alge verzi si albastre pentru fitoplancton si rotifere, cladocere, copepode pentru zooplancton. În sectoarele cu viteza redusa, algele si numerose specii de nevertebrate (insecte, larve, viermi sârma, crustacee mici, gasteropode) se fixeaza de elementele substratului (pietre, nisip, mâl) formând comunitatea biocenotica bentala. c. De câmpie Cursul inferior al râurilor se caracterizeaza prin albii foarte largi, cu acumulari de mâl si nisip, cu viteza de scurgere si eroziune foarte reduse, dar si o concentratie de saruri care depaseste 1 250-1 500 mg/l. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinara. În apa apar si plante superioare submerse. Nectonul este si el bine reprezentat (mreana, clean, boarta, crap, stiuca etc.). Delta Dunarii Reprezinta o asociere complexa de ecosisteme interconectate, dependente de regimul hidrologic al Dunarii care, prin fluctuatiile sale, contribuie la modificari substantiale ale biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai putin constanta. Diversitatea mare a conditiilor de mediu, întrepatrunderea si suprapunerea acestora nu permit o delimitare stricta a ecosistemelor, aflate si ele într-o permanenta interactiune unele cu altele. Cu toate acestea, se individualizeaza urmatoarele categorii: a) Apele curgatoare Sunt reprezentat de cele trei brate ale Dunarii (Chilia, Sulina si Sf. Gheorghe), canale si gârle. Fitoplanctonul reprezinta clasa producatorilor, în timp ce un zooplancton variat si numeroase specii de vertebrate (crap, salau, stiuca, somn, sturioni) compun clasa consumatorilor. b) Apele stagnante Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafata apei (broscarita, bradis, cosor, inarita, ciuma apei), cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintita, pestisoara, otratel) si în marginile mlastinoase (ciulini, limba broastei, sageata apei, stuf etc.). Consumatorii sunt bine reprezentati de pesti din familia Cyprinidelor (crap, cosac, babusca), precum si de biban, salau, stiuca, somn. În afara acestora, molustele, larve, insectele se asociaza tulpinilor plantelor sau populeaza zona bentala. c) Terenurile mlastinoase Acumulari de mâl si nisip.Cel mai întins biotop al deltei cuprinde regimul hidrologic al Dunarii.Servesc în timpul viiturilor la reproducerea pestilor de balta, fiind intercalate între baltile permanente si terenurile inundabile. Practic, formeaza cel mai întins biotop al deltei actuale. Multe terenuri mlastinoase sunt acoperite cu stufarisuri permanente, a caror limita spre uscat o constituie o centura de papura si rogozuri. Printre plantele însotitoare se numara papura, pipirigul, rogozul, sageata apei, stânjeneii, macrisul-de-apa etc. Prezenta lor depinde de durata si intensitatea inundatiilor de primavara, fiind invers proportionala cu acestea. Consumatorii micro- si macroscopici sunt mai mult sau mai putin, comuni cu cei din ecosistemele acvatice descrise anterior. Regiunile întinse de stufarisuri, mai ales cele cu substrat nisipos, dau nastere, cu timpul, la o formatiune specifica si anume zonele de plaur. Desi este format din stuf, el prezinta asociatii de organisme constituindu-se într-un adevarat ecosistem care si-a „creat” suportul ecologic. d) Terenurile inundabile Se acopera cu apa în timpul viiturilor, iar pe durata apelor mici sunt uscate, acoperite de pamânt aluvionar si resturi organice. Apropierea de mlastini a unora permite extinderea biocenozelor acestora, atâta timp cât uscaciunea nu este excesiva, iar pe cele cu substrat nisipos s-au format asociatii vegetale caracteristice, mai cunoscute fiind cele de popândaci, alcatuite din specii de rogoz prin acumularea si turbificarea materialului organic mort, astfel încât sa permita supravietuirea speciei în conditiile alternantei dintre uscat si apa. Tot aici se întâlnesc zaloagele, respectiv tufe de salcii în care predomina zalogul sau salcia cenusie. Importanta lor este data de conditiile prielnice pe care le asigura pentru cuibarit, transformându-se în adevarate colonii de pasari pentru speciile: tiganus, cormoran pitic, stârc-de-noapte, stârc galben, egreta mica etc. Aceste terenuri, ca si cele mlastinoase, sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai ales a ciprinidelor). e) Grindurile Constituie suportul ecologic al padurilor de salcii si plopi (Letea, Caraorman) care concentreaza o diversitate ecologica ridicata, atât a speciilor vegetale, cât si a celor animale. Astfel, alaturi de numeroasele specii de salcii (Salix) si plopi (Populus), arbustii (catina alba, catina rosie, maces, dracila, lemn câinesc, corn, sânger, calin), subarbusti, liane (curpen, vita salbatica, mur, iedera, hamei, volbura mare) si plante parazite (vâsc) edifica, într-o arhitectura specifica, paduri cu aspect luxuriant. Paduri cu aspect luxuriant. Padurile Letea si Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante si rare în flora Europei si arata, comasate pe un spatiu relativ mic, o variatie multipla a diverselor fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride, nisipurilor umede, padurilor, marginii baltilor si lacurilor. Dintre consumatori, caracteristici sunt soarecii cu botul ascutit, iepurii si coropisnitele, diferite specii de pasari, vipera, sarpele de apa, spurcaciul, sitarul de padure, vulturul codalb, bufnita mare, mistret, lup (mai ales iarna). În stufarii si tufarisurile dinspre mare, în anii favorabili, se pot dezvolta lacustele migratoare, deosebit de daunatoare pentru culturile agricole, fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în combaterea lor, cu efecte poluante si asupra celorlalte specii. f) Zona marii Loc de reproducere a lacustelor ca latoare. Este reprezentata de mediul marin în care se simte influenta apelor Dunarii. Aceasta zona este populata cu puieti din familia sturionilor. În regiunile mai departate de litoral, având o salinitate variabila, se produce o continua ploaie de organisme moarte spre fundul platformei continentale, alimentând bancurile de scoici, hrana preferata a morunului si nisetrului, care-si vor petrece aici mare parte din viata. În încercarea de a reda o imagine cât mai sintetica, dar în acelasi timp relevanta, s-au facut numeroase „simplificari”. Cu toate acestea, Delta Dunarii constituie un ansamblu complex de ecosisteme, cu functionalitate proprie, capabil de autoreglare si caracterizat de stabilitate, important prin functiile sale de filtru biologic, statiune temporara a unor pasari, loc de reproducere a numeroase specii de pesti, respectiv de conservare a biodiversitatii. Ecosistemele terestre Prezenta substratului solid si disponibilitatea pentru organismele autotrofe, mediul fluid format de aer, caracterizat de un regim specific al temperaturii si umiditatii, sunt elemente care diferentiaza categoria ecosistemelor terestre. Subtipurile identificate în aceasta categorie s-au delimitat plecând de la asociatia de specii vegetale, întrucât aceasta este aparenta si contribuie la edificarea peisajelor specifice. În acest context, prezenta speciilor lemnoase este un indicator important de diferentiere, care împarte categoria în paduri, tufarisuri si pajisti. Formarea unor asociatii de arbori (alcatuite din plante lemnoase cu tulpina unica) este conditionata de disponibilitatea unor resurse, dar si de anumite conditii. Primul factor care conditioneaza raspândirea padurii este temperatura, iar apoi resursele de umiditate. Astfel, padurile se pot forma începând cu zonele unde se înregistreaza cel putin 60 de zile pe an cu temperaturi medii zilnice mai mari de 10°C. Între aceste limite, repartizarea padurilor depinde de bilantul hidric din sol, respectiv de repartizarea cantitatii anuale a precipitatiilor. De exemplu, în conditiile climatului temperat-continental din România, raspândirea padurilor va urmari izohietele anuale de 500 mm. 1. Padurea Prototipul structural si functional al ecosistemelor naturale îl constituie padurea, fiindca nici o alta unitate de lucru din ecosfera (biosfera) nu întruneste, în aceeasi masura, toate elementele alcatuitoare într-o stare de maxima stabilitate, în pofida extremei complexitati si diversitati. În interiorul padurii pot fi identificate diverse laturi ale complicatei arhitecturi pe care o înfatiseaza un ecosistem natural, fiindca padurea este, înainte de toate, o fiinta colectiva, cea mai grandioasa din câte exista, înviorata de viata proprie, închegata, la rându-i, din milioane de vitei individuale, cât se poate de diverse, care impresioneaza coplesitor si într-un fel unic spiritul omenesc. Ecosistemul de padure (forestier) manifesta o tendinta de maximizare a stabilitatii prin optimizarea structurii biocenozei, cresterea complexitatii relatiilor biocenotice si a diversitatii genetice a populatiilor din cadrul fiecarei comunitati de viata, întarirea controlului exercitat de biocenoza asupra biotopului, sporirea eficientei ecologice a sistemului. Legile generale de organizare si functionare a padurii sunt: existenta etajelor complex alcatuite, în care se asociaza plante si animale care se dezvolta sub influenta a numerosi factori – climatici, edafici, geomorfologici; rolul preponderent, sub aspect fizionomic si functional, al arborilor în viata padurii; existenta ansamblului integrat, unitar al plantelor, animalelor si conditiilor de viata ale padurii, în cadrul caruia au loc permanent interferente, influente reciproce. Etajele de vegetatie, care formeaza adevarate subsisteme de viata interconditionate functional (straturi ecologice), sunt reprezentate de: arboret (etajul arborilor, al coronamentului), cu rol fundamental în transferul de substanta si energie, întrucât asigura intrarile energetice pentru întregului ecosistem; subarboretul si patura erbacee. La acestea se adauga litiera si solul, în care predomina componentele anorganice. Totodata, existenta unor conditii ecologice particulare determina formarea a numeroase microcenoze (consortii). Hotarâtor în viata ecosistemului de padure este ecranul continuu si compact al frunzisului, constituit de coronamentele arborilor, care reprezinta o suprafata activa de reglare a unor factori de biotop – calitatea si intensitatea luminii, cuantumul caldurii si precipitatiilor, viteza si intensitatea vântului etc. În planul opus, la nivelul solului, întrepatrunderea si etajarea accentuata a sistemelor de înradacinare a vegetatiei influenteaza disponibilitatea substantelor minerale si a apei. La nivelul României, în categoria padurilor se deosebesc mai multe grupe de ecosisteme. Dintre acestea, cele mai importante sunt padurile de molid, fag si stejar. • Padurea de molid Se situeaza în etajul bioclimatic boreal, la altitudinea de 1 200-1 700m, coborând pâna la 700 m în depresiunile intracarpatice din Carpatii Orientali. • Padurea de fag Apartine etajului nemoral, la 600-1 300 m, putând coborî sau urca în functie de topoclima (vai adânci – 100 m; versanti însoriti – 1 650m). • Padurea de stejar Semnifica, în România, padurile formate din specii apartinând genului Quercus (paduri de cvercinee). Cea mai mare întindere o au padurile de gorun, urmate de cele de stejar si apoi cele de cer si gârnita,predominarea speciilor permitând delimitarea subzonelor mentionate. În aceeasi ordine cresc exigentele manifestate fata de temperatura si rezistenta la seceta. • Protectia terenurilor si a solurilor Este o functie deosebit de importanta în regiunile cu relief framântat si în regiunile cu soluri nisipoase. De altfel, aici padurea joaca un rol hotarâtor si în însusi procesul de solificare, asigurând stabilitatea mecanica, bioacumularea, retinerea apei în profilul de sol. Actiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului, contribuind, în acelasi timp, la reducerea volumul de sedimente, respectiv la evitarea colmatarii albiilor sau lacurilor de acumulare. Prevenirea colmatarii albiilor si bazinelor lacustre Padurea participa activ si la conservarea formelor de relief prin diminuarea eroziunii de suprafata si de adâncime, evitarea alunecarilor de teren, fixarea solurilor nisipoase si asanarea terenurilor cu umiditate în exces. Defrisare eroziune, procese torentiale, alunecari de teren.Absenta padurii releva importanta acestui efect moderator asupra agentilor fizici de modelare actuala a reliefului. Defrisarea padurilor de pe coastele repezi din zonele colinare, pentru înfiintarea de islazuri comunale (Legea din 1920) a condus la suprafete întinse degradate prin eroziune si procese torentiale în Vrancea, Subcarpatii Sudici, Valea Ariesului, Valea Lotrului, Podisul Central Moldovenesc etc. • Protectia atmosferei si functiile climatice Reprezinta un alt aspect al rolului jucat de padure în mentinerea echilibrului ecologic. Padurea reuneste pe o suprafata relativ restrânsa un volum important de biomasa vegetala (arbori, arbusti, plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. Astfel, ea asigura consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu, dar si din ecosistemele învecinate sau, mai nou, datorat poluarii, eliberând, în acelasi timp, oxigenul necesar la aceeasi scara. Aceasta functie justifica denumirea de „plamân verde”, ecosistemele forestiere, mai cu seama cele tropicale, fiind unele din cele mai importante producatoare de oxigen la nivel planetar. Efectul „purificator” se manifesta pentru un spectru mai larg al poluantilor atmosferici – pulberi sedimentabile, dioxid de sulf, elemente radioactive – retinuti mecanic sau absorbiti de frunzis. Desi, în acest sens, rolul padurii este semnificativ, nu trebuie uitat faptul ca aceiasi poluanti pot distruge padurea, toleranta speciilor vegetale fiind limitata. Se semnaleaza, de asemenea, o diminuare a încarcaturii microbiene, datorata prezentei fitoncidelor, cu pâna la 90% fata de atmosfera urbana. Aerul padurii este, în schimb, mai bogat în ioni negativi, favorabili sanatatii. • Efectul purificator al vegetatiei forestiere Un hectar de padure produce anual aproximativ 30 de tone oxigen, din care aceasta consuma circa 13 tone în procesul de respiratie al arborilor sai. Vegetatia arborescenta a padurii pe suprafata de un hectar consuma, în procesul de fotosinteza, circa 16 tone de dioxid de carbon. Un curent de aer poluat cu dioxid de sulf în concentratie de 0.1 mg/m3 poate fi complet depoluat prin traversarea sa lenta peste un hectar de padure. Prin reducerea, pe cale mecanica, a vitezei vântului, un hectar de padure poate retine o cantitate de 60-70 t/an de praf, ceea ce reprezinta de 6-7 ori mai mult fata de cantitatea retinuta de vegetatia ierboasa. Prin emanarea fitoncidelor volatile, în cantitate de 5-30 kg/ha, padurea realizeaza o epurare microbiana foarte eficienta, evidenta în special în padurea de conifere. De exemplu, în timp ce pe bulevardele din Paris s-au înregistrat 570 mii bacterii/m3, iar în unele magazine chiar 4-8 milioane bacterii/m3, în padurea Fontainbleu din apropiere, încarcatura microbiana era de numai 50-55 bacterii/m.Întrucât modifica semnificativ suprafata activa, ca factor genetic al climei, prezenta ecosistemului de padure induce un topoclimat specific. Acesta este determinat de influenta exercitata asupra radiatiei solare, circulatiei maselor de aer si proceselor de evaporare. Topoclima padurii se diferentiaza prin moderarea extremelor de temperatura, intensitate scazuta a radiatiei solare, cresterea umezelii relative a aerului, cresterea frecventei calmului atmosferic si viteze mai mici ale vântului, repartizarea mai uniforma a precipitatiilor si cresterea cantitatii acestora. • Protectia fondului genetic Decurge din însasi existenta padurii, ecosistem în stare de climax, în care numeroase populatii traiesc într-o stabilitate relativa, asigurata de mecanismul complex de autoreglare a ecosistemului forestier. Diversitatea biologica cea mai ridicata se înregistreaza în padure, culminând cu padurile tropicale. De aici decurge si rolul padurii pentru cercetarea stiintifica, pentru identificarea posibilitatilor de protectie ale unor specii aflate pe cale de disparitie, pentru cunoasterea legitatilor care coordoneaza procesele din natura. • Functia de recreare Ocupa, în rândul functiilor padurii, un loc aparte prin influenta directa asupra activitatii si sanatatii umane. În acest context, unii autori (Muja, 1994) considera acest rol o functie sociala. Prin influenta exercitata asupra climatului si calitatii aerului padurea permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru sanatatea umana. Adaugând la aceasta efectul asupra psihicului uman, padurea devine un refugiu pentru citadinul modern care, desi depinde în mare masura de o serie de facilitati ale vietii urbane, ramâne, ca orice fiinta vie, legat intim de natura. Din acest punct de vedere, tinând cont de tendinta de concentrare a populatiei în centre urbane care caracterizeaza contemporaneitatea, rolul padurii devine esential nu numai pentru mentinerea echilibrului ecologic, dar si a celui interior al fiecarei fiinte umane si, în final, a întregii societati. Functiile de protectie sunt importante în actualul context economico-social în care exploatarea intensiva a condus la manifestarea consecintelor deosebit de grave ale diminuarii suprafetelor acoperite de padure. Din perspectiva istorica însa, padurea apare mai degraba ca un important furnizor de materii prime si alimente (material lemnos, fructe, vânat etc.). De asemenea, la acest orizont de timp, protectia poate fi înteleasa si în sensul îngreunarii atacurilor cotropitorilor. Situatia padurilor în România Situatia actuala a padurilor în România, departe de a fi considerata favorabila, este, totusi, destul de buna. Astfel, în ceea ce priveste productivitatea ne situam pe locul doi, dupa Elvetia. Suprafata forestiera totala de 6.339 milioane hectare, reprezentând 26% din suprafata totala a tarii, este, în opinia specialistilor, insuficienta (cu numai câteva secole în urma aceasta proportie era de 60-70%). Cauzele acestei diminuari se regasesc, pe de o parte, în cresterea populatiei si, implicit, a nevoii de hrana, materiale de constructii etc., iar, pe de alta parte, în antrenarea României în comertul international pe pozitia de furnizor preferat pentru calitatea produselor (alimentare, forestiere), dar si pentru preturile reduse practicate. Alte ecosisteme terestre În conditiile climatului temperat, care nu impune restrictii termice, covorul vegetal dominat de specii lemnoase nu se mai realizeaza odata cu diminuarea cantitatii de precipitatii. Prin urmare, locul padurii de foioase este preluat de pajisti stepice. Având în vedere faptul ca relieful României este deosebit de variat cuprinzând toatele unitatile majore de relief, exista posibilitatea manifestarii limitative a temperaturii în etajarea altitudinala. Astfel, la altitudini mari, padurile de conifere sunt înlocuite de tufarisuri subalpine urmate apoi de pajisti alpine întrerupte de formatiuni stâncoase si grohotisuri. • Stepa Este un ecosistem natural care a fost înlocuit în cea mai mare parte prin ecosisteme amenajate (în special agricole). Totusi, apare ca formatiune secundara în zonele defrisate, unde disparitia vegetatiei arborescente a dus la accentuarea deficitului hidric. În România, ocupa câmpiile si podisurile joase (Baragan, Podisul Dobrogei, sudul Moldovei), unde temperatura medie anuala depaseste 10°C, iar cantitatea de precipitatii este mai mica de 500 mm/an, cu un accentuat deficit spre sfârsitul verii. Structura trofica cuprinde pe primul nivel numeroase specii de insecte (cosasi, greieri, calugarita), pasari si mamifere, din care multe carnivore (dropie, prepelita, hârciog, popândau, soareci de câmp). Consumatorii secundari sunt reprezentati de insecte, pasari insectivore (graur) sau rapitoare (soim, erete, soricar), al treilea nivel fiind dominat de specii parazite. • Pajistile alpine Se întâlnesc în continuarea tufarisurilor subalpine de jneapan si ienupar sau direct în continuarea padurilor de molid. Diversitatea ecologica este mult diminuata întrucât conditiile de biotop sunt nefavorabile (temperaturi coborâte, vânturi puternice, perioada scurta de vegetatie). Prin urmare, covorul vegetal este dominat de 2-3 specii de graminee, prezenta exclusiva a unei sau alteia dintre ele fiind legata de conditiile locale (aciditatea solului, exces permanent de apa, profunzimea stratului de sol, intensitatea gleizarii sau pseudogleizarii etc.). Alaturi de numerosi consumatori primari din clasa Insecta, cea a mamiferelor este reprezentata de capra neagra (specie ocrotita), marmote, soareci etc. consumatorii de ordinul al II-lea fiind insecte, sopârle, pasari insectivore sau de prada (de exemplu, acvila de munte), mamifere.

Comentarii