Treceți la conținutul principal

A.D. XENOPOL - Filosof al istoriei

A.D. XENOPOL - Filosof al istoriei Alexandru D. Xenopol, personalitate proeminentã a culturii românesti, s-a nãscut la 24 martie 1847 în Iasi. Dupã absolvirea liceului în orasul natal, a realizat studii universitare de filozofie, drept si istorie (1867-1871). Ca urmare, a devenit doctor în drept la Berlin, apoi doctor în filozofie la Giessen, în acelasi an, 1871, fiind puternic influenþat de savanþii germani. Reîntors în þarã, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistraturã, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iasi, iar din 1883 s-a integrat, ca profesor, Universitãþii din Iasi, având preocupãri intelectuale multiple. Istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române. Între 1898-1901 devine rector al Universitãþii din Iasi. Ca om de stiinþã, cu deosebire pentru domeniul istoriei, în 1900 era membru de onoare al Societãþii de Arheologie din Bruxelles, urmând acelasi titlu primit de la Societatea Academicã din Cernãuþi (1901), membru al Institutului Internaþional de Sociologie (1903), titular al Academiei de ªtiinþe Morale si Politice din Paris (1914), vicepresedinte al Societãþii de Sociologie din Paris (1916). Pentru istoriografia româneascã, Alexandru D. Xenopol este un adevãrat corifeu al modernismului, plasat, ca temporalitate, între Independenþã si Marea Unire. În lucrãrile sale a analizat, pe baza unei ample documentãri, tradiþionalitatea autohtonilor în contextul antichitãþilor europene, apoi structurile medievale, evenimentele de seamã din secolele XVIII-XIX, toate acestea regãsindu-se în opera sa fundamentalã. Primele decenii ale veacului XX, judecate cu maturitatea si erudiþia savantului de renume mondial, sunt, de asemenea, reliefate în scrierile sale. S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învãþaþii renumiþi ai Europei, prin intermediul forurilor stiinþifice istorice, care i-au acordat deseori premii de excelenþã, alãturi de Academia Românã. A murit la 27 februarie 1920 în Bucuresti. Încã din anii de început ai activitãþii stiinþifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare incontestabilã, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu asupra stãruinþei românilor din Dacia Traianã, apãrutã în 1884 (300 de pagini). Pe aceeasi temã a publicat la Paris, în 1885, lucrarea O enigmã istoricã. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstraþii veridice privind temeinicia, pe baza criticii moderne, a autohtoniei si continuitãþii românilor în spaþiul nostru tradiþional, carpato-dunãrean. În perioada 1888-1893, Alexandru D. Xenopol a tipãrit la Iasi opera fundamentalã: Istoria Românilor din Dacia Traianã, având sase volume si totalizând aproape 4000 de pagini. Este prima prezentare sistematizatã, analiticã si complexã a istoriei românilor, din toate provinciile tradiþionale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri pânã la unirea din anul 1859. În scopul finalizãrii acestei sinteze, autorul a realizat cercetãri îndelungate în arhive si biblioteci din þarã ori din strãinãtate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele si instituþiile istorice românesti. În elaborãrile sale surprinde structurile societãþii românesti, dinamica evenimentelor, cauzalitatea si finalitatea acestora. De asemenea, prezintã aspecte fundamentale proprii vieþii sociale, economice, politice, administrative, culturale si religioase, definitorii pentru români, urmãreste evoluþia activitãþii umane, producþiile si bogãþiile acestui spaþiu geo-istoric, reliefeazã categoriile sociale, starea si evoluþia þãranilor, mestesugarilor, breslasilor, târgoveþilor, orãsenilor sau a marilor proprietari funciari. Un loc important se acordã structurilor instituþionale, proprii statelor românesti, cum au fost cele integrate activitãþilor juridice, financiare, scolare, cutumiare, militare, intelectuale, face referiri la stiinþã, bisericã, la politica internã si externã. O asemenea vastã problematicã este integratã analizei de ansamblu asupra spaþiului românesc, evoluþiei continue si unitare a acestuia, din antichitate, pânã în etapa modernã. Cercetãrile si concluziile sale demonstreazã crezul istoricului în adevãrul referitor la „Stãruinþa neîntreruptã a românilor în Dacia Traianã…, din trecut s-a dezvoltat prezentul, si care este direcþiunea ce aparþine viitorului”. Abordând importanþa teoriei în istorie, consideratã ca una din principalele caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apãrut ideea unitãþii naþionale în constiinþa poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintã, în esenþã, factorii favorabili ce au cãlãuzit unitatea genezei românesti, traversând vremurile si ajungând la oportunitatea unitãþii politice în timpul vieþii sale. Viziunea savantului a devenit o realitate incontestabilã, realizându-se când se afla încã în activitate stiinþificã, dorinþele lui fiind însã argumentate prin Istoria românilor din Dacia Traianã cu un avans temporal de trei decenii. În Introducerea de la primul volum al sintezei amintite, tipãrit în 1888, preciza printre altele: „Poporul român nu poate nãbusi o speranþã ce încolþeste în el, de câte ori îsi aruncã ochii spre toate acele pãrþi unde rãsunã graiul românesc, anume cã din pãturile adânci ale unui viitor oricât de îndepãrtat, va rãsãri odatã frumosul arbore al unirii tuturor românilor; cã pe cât se întinde graiul lor comun, se vor înjgheba si interesele lor comune; cã graniþele Statului vor cãdea odatã împreunã cu acelea ale naþionalitãþii lor”. Opera lui Alexandru D. Xenopol, desi unitarã ca sens, se structureazã pe câteva secþiuni distincte. Prima dintre acestea constituie marile sinteze, în care cuprindem: Istoria românilor din Dacia Traianã, editatã, asa cum s-a precizat, la Iasi, între 1888-1893, având: volumul I, 623 de pagini, volumul II, 590 de pagini, volumul III, 680 de pagini, volumul IV, 663 de pagini, volumul V, 770 de pagini si volumul VI, 668 de pagini, la care sunt adãugate un numãr de sapte hãrþi; Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859, apãrutã la Paris în 1896, douã volume, însumând 1132 de pagini si trei hãrþi, cu o prefaþã a intelectualului liberal Alfred Rambaud (1842-1905), cel ce a coordonat elaborarea lucrãrii Istoria generalã din secolul IV pânã în zilele noastre, 12 volume, la care a colaborat inclusiv Alexandru D. Xenopol; Istoria românilor din Dacia Traianã, editatã la Iasi între 1896-1912, în 13 volume, si Les Roumains – Historie, Etat matériel et intellectuel, publicatã la Paris. Cea de a doua secþiune a operei lui Alexandru D. Xenopol reprezintã subiectele ce abordeazã filozofia istoriei. Printre acestea înscriem: Les principes fundamentaux de l’histoire, lucrare apãrutã la Paris în 1899; Principiile fundamentale ale istoriei, volum editat la Iasi în 1900 si La theorie de l’histoire, carte publicatã la Paris în 1908, la care se adaugã Studii economice, culegere tipãritã la Iasi în 1879. Secþiunea a treia din discursul istoriografic al lui Alexandru D. Xenopol are tentã polemicã si documentarã. Aici se pot încadra: Teoria lui Röesler. Studii asupra stãruinþei românilor în Dacia Traianã, Iasi, 1884, ca replicã la lucrarea Romänische Studien, elaboratã de istoricul german Robert Röesler (1840-1881), apãrutã la Viena în 1871; Une énigme historique. Les Roumains au moyen âge, Paris, 1885; Etudes historique sur le peuple roumain, Iassy, 1887; Românii si Austro-Ungaria, Iasi, 1914, precum si numeroasele articole sau luãri de poziþie în reuniuni stiinþifice naþionale ori internaþionale pe aceeasi temã. Existã, de asemenea, cea de a patra secþiune a scrierilor lui Alexandru D. Xenopol, cuprinzând o tematicã diversificatã, referitoare, de exemplu, la domniile lui: ªtefan cel Mare (1871), Constantin Brâncoveanu si Dimitrie Cantemir (1886), Scarlat Callimachi (1897), Alexandru Ioan Cuza (1903) sau despre Nicolae Kretzulescu (1915); amplele referiri la confruntãrile militare dintre rusi si turci, prezentându-se urmãrile acestora pentru Þãrile Române (1880); luptele politice interne între Drãculesti si Dãnesti (1907), sau Istoria partidelor politice în România (1910). Asemenea lucrãri au cunoscut ulterior mai multe ediþii, bibliografii adnotate, interpretãri filozofice si istoriografice, iar în 1972 a apãrut volumul Alexandru D. Xenopol. Studii privitoare la viaþa si opera sa, care a fost coordonat de Leonid Boicu si Alexandru Zub. Totodatã, în cadrul Institutului de Istorie din Iasi al Academiei Române, care poartã numele marelui învãþat, spiritul si faptele sale sunt permanent pilduitoare pentru generaþiile actuale de cercetãtori. Asiduitatea lui Alexandru D. Xenopol de a explicita evenimentele istorice, investigând noi modalitãþi care sã structureze istoria si filozofia istoriei, îl plaseazã printre cei mai importanþi gânditori europeni ai perioadei respective. Originalã este teoria „scrierilor istorice”, argumentatã în lucrãrile amintite mai sus Les principes fundamentaux de l’histoire, publicatã la Paris în 1899, si La theorie de l’histoire, apãrutã tot în Capitala Franþei, în 1908. Conform acestei teorii, faptele istorice decurg unele din altele si, prin legãturile cauzale dintre ele, se înlãnþuie în „serii istorice”, ceea ce constituie esenþa conþinutului si derulãrii existenþei umanitãþii. Ca modalitate concretã, Alexandru D. Xenopol aduce în prim-plan evoluþia poporului român cu domenii esenþiale pentru o naþiune: etnogeneza, stabilitatea, unitatea, instituþionalitatea, demografia, economia, viaþa politicã, stiinþificã, religioasã si relaþiile internaþionale. În elaborarea concepþiei sale asupra istoriei, Xenopol pleacã de la distincþia dintre faptele coexistente, care se raporteazã la spaþiu si faptele de succesiune, care se dezvoltã în timp, distincþie pe care el o considera piatra unghiularã a teoriei sale. Faptele coexistente se repetã, fãrã a se schimba si constituie obiectul de studiu al stiinþelor teoretice, iar faptele de succesiune se schimbã permanent, dar nu se repetã si ele dau specificul stiinþelor istorice. În cazul faptelor de coexistenþã, scurgerea timpului nu modificã fenomenele, în vreme ce în faptele de succesiune timpul intervine ca un element modificator esenþial. Desi distincþia amintitã determinã deosebirea dintre stiinþele teoretice si cele istorice, între cele douã genuri de fapte nu existã, dupã Xenopol, un zid despãrþitor. Faptele de coexistenþã repetându se, se pot transforma pânã la urmã în fapte de succesiune, precum revãrsãrile reluate ale unui fluviu dau nastere în final deltei sale, care i o nouã formaþiune geologicã si geograficã. A.D. Xenopol socoteste cã stiinþele istorice se referã si la fenomene materiale si la cele spirituale. Vorbind de istorie, el nu o considerã o stiinþã particularã oarecare, precum fizica sau chimia sau psihologia, ci un mod de concepþie a lumei, modul succesiv, în opoziþie cu modul coexistent. Istoria se îndeletniceste astfel cu fenomenele care sunt ceea ce sunt prin cursul timpului si acestea se referã si la societate si la naturã si la spirit si la lumea materialã. Lucrarea Les principes fundamentaux de l’histoire s a bucurat de o cãlduroasã primire în multe þãri europene unde erau în curs acute dezbateri a problematicilor de filosofie a istoriei. Neokantienii Rickert si Windelband vedeau în filosofia istoriei un teren de revigorare a filosofiei în genere, iar Dilthey considera si el cã întemeierea raþiunii istorice este o cale de rezolvare a crizei în care intrase filosofia. În raport cu alþi filosofi ai istoriei din acea vreme, Xenopol avea marele avantaj cã opera sa în acest domeniu venea din partea unui mare si recunoscut istoric pe plan naþional, cunoscut apoi si în Europa prin traducerile scrierilor sale istorice, ca si prin studiile publicate în reviste strãine de specialitate. Asa se explicã si ecoul lucrãrii lui Xenopol de teoria istoriei, precum si prestigiul statornic de care s a bucurat de atunci încoace savantul român.

Comentarii