“Cereasca boltă pare o magică lanternă Şi luna este lampa. Iar lumea e-o cortină Pe care defilează în hora lor eternă Imaginile noastre – răni negre în lumină”. (Omar Khayyam) «Numeroase popoare altaice îşi imaginează Cerul ca un cort: Calea Lactee este “cusătura”, iar stelele sunt “găurile” prin care intră lumina. În mijlocul Cerului străluceşte Steaua Polară, care, asemenea unui ţăruş, susţine cortul. Ea poartă diferite denumiri: “Stâlpul de Aur”, “Stâlpul de Fier”, “Stâlpul Soarelui”. Alături de ea domneşte în univers Luna, simbol al sexualităţii în doctrinele tibetane, fecunda matrice a femeii.» ne informa Mircea Eliade în lucrarea sa “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, analizând simbolistica lunii din punctul de vedere al religiei. Dicţionarul explicativ al limbii române oferă o altă perspectivă asupra lunii, una ştiinţifică: aceasta este definită ca “astru, satelit al pământului, care se învârteşte în jurul acestuia şi care îl luminează în timpul nopţii.” Dicţionarul

English Literature, literature produced in England, from the introduction of Old English by the Anglo-Saxons in the 5th century to the present. The works of those Irish and Scottish authors who are closely identified with English life and letters are also considered part of English literature. OLD ENGLISH OR ANGLO-SAXON ERA This period extends from about 450 to 1066, the year of the Norman-French conquest of England. The Germanic tribes from Europe who overran England in the 5th century, after the Roman withdrawal, brought with them the Old English, or Anglo-Saxon, language, which is the basis of Modern English. They brought also a specific poetic tradition, the formal character of which remained surprisingly constant until the termination of their rule by the Norman-French invaders six centuries later. Poetry Much of Old English poetry was probably intended to be chanted, with harp accompaniment by the bard. Often bold and strong, but also mournful and elegiac in spirit, this p

“Enigma Otiliei” de George Calinescu ~~~Personajele~~~ In “Sensul clasicismului”, G. Calinescu subliniaza ca "Orice literatura mare, asadar clasica, este o literatura de cunoastere, iar cunoasterea inseamna reprezentare rationala a vietii, spre deosebire de reprezentarea empirica, documentara". O astfel de literatura a nazuit sa scrie G. Calinescu in “Enigma Otiliei”, precum si in celelalte romane ale sale. Si fiindca "orice adevarata cunoastere se bizuie pe universalitate", personajele si imprejurarile in care actioneaza ele sunt tipice si vorbesc mintii prin imaginile concrete in care dobândesc plasticitate si devin inteligibile. G. Calinescu este un adevarat clasic si corespunde caracterizarii pe care a facut-o in studiul de care vorbim: “Adevaratul clasic nu se ridica de la particular la universal, facând sfortari inutile de a da semnificatie evenimentului, el exemplifica doar universalul, când acesta apare intâmplator, aproape formulat intr-un eveniment"