marți, 4 septembrie 2012

Nadejdea crestina


Introducere           

Prin nadejdea crestina, una dintre cele trei virtuti teologice, Dumnezeu ne face sa intelegem ca El este alaturi de noi si ne ajuta sa trecem peste necazuri cu conditia sa fim rabdatori in asteptarea ajutorului si a celor fagaduite noua. Dumnezeu ne-a creat din iubire, si prin nadejde, El vrea sa ne aratam iubirea fata de El si prin asteptare, sperand cu rabdare ajutorul sau cele fagaduite din partea Sa. Noi trebuie sa fim convinsi ca Domnul isi va indeplini promisiunile facute fata de noi, dar trebuie sa mai stim ca acestea se vor adeverii si implini doar cand va voi si va crede El de cuviinta.
            Deci, nadejdea crestina vrea sa fie dorul arzator si asteptarea cu incredere a implinirii tuturor celor fagaduite de Dumnezeu tuturor acelora care cred in voia Sa.[1] Omul stie ca Dumnezeu este de cuvant si se vor implini toate cele fagaduite lui pentru ca de-a lungul veacurilor Domnul si-a respectat toate promisiunile facute oamenilor.
            Prin nadejde se intelege incredintarea pe care cineva o are privitor la impliniri viitoare si satisfactia pe care o va avea in urma acelei impliniri. Doar increderea adevarata[2] in implinirea fagaduintelor si mai ales in Fagaduitorul cel drept ne pot duce spre calea vesniciei.
           
Ce este nadejdea si de unde izvoraste ea ?

          Nadejdea ca virtute teologica, este puterea care sustine pe om in intreaga lui activitate : ,,Toate lucrurile cele vazute, savarsite in aceasta lume, se fac cu speranta imartasirii de rezultatul ostenelilor. Daca cineva nu se bucura din plin de rezultatul ostenelilor sale, munca nu-i este de nici un folos. Agricultorul seamana cu speranta obtinerii roadelor (I Cor. 9,19), iar cel ce-si ia sotie face acest lucru cu speranta ca va avea mostenitor. La fel se intampla si cu cel ce cauta Imparatia cerurilor, o face cu speranta de a i se lumina ochii inimii : se leapada de lucrurile lumesti si staruind in rugaciuni si cereri, asteapta ca Domnul sa vina, sa i se arate si sa-l curete de pacatul care locuieste in el.’’[3]
            Nadejdea crestina izvoraste din credinta in tot ceea ce ne-a fagaduit Dumnezeu (Gal. 5,5). Credinta ne asigura ca Dumnezeu este netarmurit de credincios, este puternic, este bun; si avem nadejde ca, prin harul Sau si prin jertfa Mantuitorului, vom primi de la El bunatatile fagaduite.
            A doua dintre cele trei virtuti, nadejdea, isi trage obarsia din credinta, asa cum copacul odrasleste din radacina. Credinta adevereste bunatatile fagaduite si putinta de a le avea ; nadejdea insa ne face sa le dorim si sa le asteptam. Credem deci ca ,,Cel care a poruncit sa nu mintim, cu mult mai mult El nu va minti’’[4], de aceea si zice Sfantul Apostol Pavel : ,,Sa tinem marturisirea nadejdii nesmintita ; pentru ca credincios este Cel ce a fagaduit’’ (Evr. 10.23).

Toma D’Aquino si rabdarea

            In drumul anevoios spre asceza, omul tinzand spre unirea deplina cu Dumnzezeu va intalni intotdeauna credinta, nadejdea si dragostea alaturi una de cealalta : prin credinta sufletul vede cu ochii mintii frumusetile duhovnicesti, nadejdea inaripeaza si tine in veghe neincetata spre dobandirea acestora, iar dragostea desavrseste.[5]
            In tratatul sau despre virtuti, Toma le imparte, dupa schema devenita conventionala in virtuti cardinale (intelepciune, dreptate, cumpatare, curaj) si  in triada celor teologice. Dar ce se intampla atunci cu virtuti cum ar fi rabdarea ? Toma citeaza Epistola Sfantului Iacov ,,Iar rabdarea sa-si aiba lucrul  ei desavarsit’’ (Iac. 1.4) si se intreaba daca rabdarea n-ar trebui sa faca parte dintre virtutile principale. Dar apoi il citeaza pe Cicero impotriva lui Iacov si argumenteaza ca virtutile cardinale le contin de fapt pe toate celelalte. Daca e intr-adevar asa, atunci Aquinatul nu se refera, folosind numele latinesti ale virtutilor cardinale, la chiar acelasi lucru pe care-l are in vedere Aristotel cand intrebuinteaza echivalentele lor grecesti, fiindca una sau mai multe dintre virtutile cardinale, ba chiar acelasi lucru pe care-l are in vedere Aristotel cand intrebuinteaza echivalentele lor grecesti, fiindca una sau mai multe dintre virtutile cardinale trebuie sa contina atat rabdarea, cat si o alta virtute biblica pe care Aquinatul o recunoaste explicit, si anume smerenia. Cu toate acestea, Aristotel mentioneaza intr-un singur loc ceva similar cu smerenia, si atunci e vorba de un viciu ; iar rabdarea nu apare nicaieri, e disparuta in negurile timpului.[6]

Nadejdea si deznadejdea

            Nadejdea si grija coexista in sufletul omului si acest lucru nu este inteles de catre sufletul omului. Cel putin se stie ca nadejdea religioasa, cea a fericirii din viata viitoare, e cu atat mai prezenta in suflet cu cat grija este mai absenta, dar aceasta se poate intampla si invers, adica cu cat grija este mai mare cu atat nadejdea scade in valoare. Nadejdea si grija se presupune ca ar avea o singura radacina in fiinta omului deoarece au acelasi obiectiv : preocuparea de viitor. Cand aceasta radacina produce fructul nadejdii, fructul grijii nu mai creste, dar cand fructul grijii este mai crescut decat cel al nadejdii se creaza si se formeaza un fruct diform si neplacut numit deznadejde.[7]
            De la grija nu este decat un pas si ajungi la frica, ea, frica nu face altceva decat sa te arunce in bratele deznadejdii. Iar ca sa scapi de aceasta frica nu trebuie sa ai nimic altceva decat dragoste[8]. Frica este acel sentiment care te duce la o mare suferinta cu cat ii acorzi mai multa importanta. Ea iti creaza framantari interioare care vor da nastere unor suferinte cu atat mai mari cu cat teama este mai mare. Insa se stie ca nu suferim totdeauna fara folos pentru ca in urma unei suferinte se anunta o mai mare bucurie asa cum dupa o furtuna ingrozitoare parca soarele apare mai stralucitor. In teologie suferinta este considerata doar ca si o incercare facuta de Dumnezeu asupra credintei, nadejdii si dragostei noastre, pregatind astfel inima noastra pentru ceea ce are inca sa ne ofere[9].
            Necazul aparut in vietile noastre la o prima privire este de nedepasit, imposibil de rezolvat si greu de indurat, dar se stie ca oricine care s-a lovit de un necaz la un moment dat l-a facut mult mai puternic, nu neaparat ca l-a calit in a depasii si alte obstacole viitoare ci il face mai puternic pentru ca leaga mai strans pe om de Dumnezeu. O suferinta, un necaz, o nenorocire n-ar trebui sa ne duca la mari deznadejdi ci dimpotriva ar trebui sa dezvolte o nadejde cat mai puternica si de nestramutat. Pesimismul, neincrederea, lipsa de credinta, nerabdarea daca nu sunt infrante si stapanite nu vor face altceva decat sa te duca la deznadejde, insa daca privesti necazul ca pe o bucurie nu vei ajunge sa regreti acest lucru pentru ca nadejdea, speranta, rabdarea si gandul bun au dus tot timpul pe om in legatura mai puternica si mai profunda cu Dumnezeu[10].
            Un exemplu biblic foarte bun in acest caz este dreptul Iov, care la inceput avea de toate pentru a duce un trai de care altii nu aveau parte, dar s-a intamplat ca Dumnezeu a vrut sa-i puna la incercare credinta si i-a luat toate darurile pe care candva i le-a oferit. In aceasta relatare se observa cum Iov nu renunta sa creada in Dumnezeu dar mai ales acesta nu deznadajduieste ca va ramane in aceasta stare pe tot parcursul vietii sale. Iov avea incredere in el si mai ales avea foarte mare incredere in Cel ce i-a oferit si luat toate pe care le-a avut, el stia ca desi sufera in acele momente va veni si timpul cand va fi iar in starea de dinainte. De admirat este faptul ca Iov nu a deznadajduit, a privit acele suferinte pe care le-a indurat ca pe niste daruri, care au sporit dragostea lui in Dumnezeu. Vazand ca Iov este nestramutat in credinta, nadajduind continuu si iubindu-L fara incetare I-a dat rasplata dubla. La fel vor primi toti cei care vor actiona ca dreptul Iov, vor avea tot ce le trebuieste atat in viata de pe pamant cat si din cea pe care ne-a promis-o Mantuitorul Nostru.
            Se stie ca cel ce are nadejde in Dumnezeu ramane neclintit in fata oamenilor, rabdator si linistit in stramtorari si in necazuri, si mai cu seama in fata mortii. Nadejdea crestina indeamna cu putere spre fapte bune si spre virtuti. ,,Nadejdea noastra este tot atat de neindoielnica, zice Fericitul Augustin, ca si o intamplare petrecuta in trecut.’’ Ea a intarit pe Sfintii Mucenici in luptele cu prigonitorii lor pagani, pentru ca ,,nadejdea usureaza necazurile din aceasta lume’’[11].

Pacatele impotriva nadejdii

            Pacatuieste importiva nadejdii cel ce : 1) se increde numai in el insusi sau in alte fapturi, iar nu in Dumnezeu ; 2) se deznadajduieste de ajutorul lui Dumnezeu ; 3) nadajduieste cu prea multa cutezanta in mila lui Dumnezeu ; 4) ispiteste pe Dumnezeu.
            Cel care se increde in sine sau in alte fapturi si nu se va increde in Dumnezeu nu are nadejde crestina ci nadejdea lui este doar o simpla nadejde pamanteasca. Cu toate ca uriasul Goliat se bizuia pe puterea lui, batandu-si joc de israeliti, a fost ucis de David, tinerelul mititel care se increzuse doar in puterea lui Dumnezeu (I Regi 17,52). Numai cel cu nadejde in Dumnezeu poate izbuti in tot.
            Cel care deznadajduiestepierzandu-si increderea in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu poarta cu el pacatul care-l duce departe de mantuire. Crestinul adevarat insa, nu deznadajduieste. El stie ca indurerarea lui Dumnezeu este nesfarsita si ajutorul lui dumnezeiesc este cu atat mai aproape cu cat primejdia este mai navalnica.
            Increderea prea mare in mila dumnezeiasca este pacat, fiindca ea impinge pe cel vinovat sa staruie in pacat, amagindu-se cu gandul ca Dumnezeu, in marea Lui indurerare, Se va milostivi si de el. Dumnezeu este mult milostiv, dar este si drept, asa ca cel care crede numai in bunatatea Lui si nu si in dreptea Lui comite o gresala.
            Cel care se arunca in primejdie, nadajduind ca Dumnezeu o sa-l scoata nevatamat, ajutandu-l nu face altceva decat sa ispiteasca pe Dumnezeu. Acestui tip de om nu-i pasa de voia lui Dumnezeu, se arunca in primejdie numai pentru semetia de a infrunta primejdia ; acest om nu poate beneficia de de ajutorul lui Dumnezeu pentru ca nu nadajduieste intru El.[12] 

Mentinerea nadejdii

            Mijlocul cel mai potrivit pentru intarirea si improspatarea nadejdii este rugaciunea staruitoare (Iac 5,13 si Iuda 20).
            Rugaciunea staruitoare este ,,securea deznadejdii’’ (Sfantul Ioan Scararul) si este solia nadejdii, trimisa sa mijloceasca la Dumnezeu fericirea vesnica – tinta cea mai de pe urma a nadejdii. Si, dupa cum credinta fara fapte bune este moarta (Iac. 2,26), asa si nadejdea fara rugaciune este amortita. ,,Inca si prin cuminecarea cu infricosatele si prea curatele Taine, adica trupul si sangele lui Hristos, prin care Domnul nostru ramane in noi, nadejdea noastra se face puternica. Pentru ca El spune : Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el.’’[13]
            ,,Dumnezeu, daca vede ca ai mult zel in cautarea Lui si ca iti pui nadejdea neincetat in El, numaidecat te invata si-ti da rugaciunea cea adevarata, care este in El, iar, El se face totul pentru tine.’’[14]

Concluzie

            Cei care sunt in deznadejde trebuie sa aiba nadejde si nadejdea este una dintre cele trei virtuti teologice. Daca te apropii de Dumnezeu poti sa scapi de deznadejde, insa daca nu te apropii de El ajungi in deznadejde si deznadejdea, ea insasi, este chinuitoare, este unul dintre cele mai mari pacate. Cand te simti parasit de Dumnezeu, cand nu m ai astepti ceva de la Dumnezeu sau cand nu astepti ceva de la nimeni si nimic, atunci estio intr-o stare de nefericire care nu se poate corecta decat prin nadejde, virtutea care desfinteaza deznadejdea.
            Avand nadejde nestramutata in Dumnezeu – care, dupa invatatura Bisericii noastre, este izvorul binelui si al sfinteniei - credinciosul paseste din virtute in virtute, straduindu-se sa se arate folositor atat pentru sine , cat si pentru comunitatea din care face parte. Prin nadejde, crestinul se intareste luptand impotriva grijilor lumesti, pamantesti.

Bibliografie

1.  BIBLIA SAU SFANTA SCRIPTURA, Editura I.B.M. al B.O.R. Bucuresti, 2001

2.  INVATATURA DE CREDINTA CRESTINA ORTODOXA. CATEHISM, Editie a Episcopiei Ortodoxe Romane Oradea cu Binecuvantarea Preasfintitului Ioan Mihaltan, Episcop al Oradiei, tiparita pe cheltuiala Sfintei Mitropolii  a Kydoniei si a Apocoronos din Creta ca semn al dragostei si apropierii fratesti dintre cele doua biserici locale, Oradea, 1996

3.  Macintyre, Alasdair, TRATAT DE MORALA, DUPA VIRTUTE, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998


4.  Paul, Ghe. Adrian, VIATA, PERSONALITATEA SI INVATATURA ASCETICO-MISTICA A SFANTULUI MACARIE EGIPTEANUL, Editura Mega Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2005


5.  Staniloae, Dumitru, ASCETICA SI MISTICA ORTODOXA, vol I Ascetica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993

6.  Noua Mucenita Maria din Gatcina, CUM SA BIRUIM DEPRIMAREA, 153 DE SFATURI PRACTICE DIN INVATAURILE SFINTILOR PARINTI,Tiparita cu Binecuvantarea Prea Sfantului Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului, Editura Sophia, Bucuresti, 2003





[1] INVATATURA DE CREDINTA CRESTINA ORTODOXA. CATEHISM, Editie a Episcopiei Ortodoxe Romane Oradea cu Binecuvantarea Preasfintitului Ioan Mihaltan, Episcop al Oradiei, tiparita pe cheltuiala Sfintei Mitropolii  a Kydoniei si a Apocoronos din Creta ca semn al dragostei si apropierii fratesti dintre cele doua biserici locale, Oradea, 1996, p. 181
[2] IBIDEM,  ,,Nadejdea este o incredere adevarata in Dumnezeu, data in inima omului prin insuflare si iluminare de la Dumnezeu, ca sa nu deznadajduiasca vreodata de harul lui Dumnezeu, asta pentru iertarea pacatelor, cat si pentru oricare cerere, cand se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele vesnice.’’ CF. MARTURISIREA DE CREDINTA A BISERICII ORTODOXE, p. II, intrebare I, traducere de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Biserici Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1981, p. 109
[3] Adrian Ghe. Paul, VIATA, PERSONALITATEA SI INVATATURA ASCETICO-MISTICA A SFANTULUI MACARIE EGIPTEANUL, Editura Mega Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2005, p. 374, CF. Omilia 14,1 (p. 149-150)
[4] INVATATURA DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXA, p.183 CF. Sf. Clement Romanul, Epistola I catre Corinteni, cap. XXVII, p. 111, in ,,Scrierile Parintilor Apostolici’’, trad. note si indici de Pr. D. Fecioru, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1979, p. 60
[5] Adrian Ghe. Paul, OP. CIT., p. 375
[6] Alasdair Macintyre, TRATAT DE MORALA, DUPA VIRTUTE, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 187
[7] Dumitru Staniloae, ASCETICA SI MISTICA ORTODOXA, vol I Ascetica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 178
[8] Noua Mucenita Maria din Gatcina, CUM SA BIRUIM DEPRIMAREA, 153 DE SFATURI PRACTICE DIN INVATAURILE SFINTILOR PARINTI,Tiparita cu Binecuvantarea Prea Sfantului Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului, Editura Sophia, Bucuresti, 2003, p.27, CF. Sf. Ioan Teologul care zice: ,,Nu este frica in dragoste, ci dragostea cea desavarsita scoate frica afara, ca frica pedeapsa are, iar cel ce se teme nu este desavarsit in dragoste.’’
[9] IBIDEM, p. 46 CF.. Par. Serafim Rose care zicea: ,,Cand suferim se intampla ceva ce ajuta inima sa primeasca descoperirea lui Dumnezeu’’
[10] IBIDEM, p. 50 C.F. Stareta Arsenia (+1901) de la Manastirea Ust-Medveski a spus ca: ,,Domnul ne trimite pe pamant necazuri cu multa mahnire, iar necazurile ne smulg d epe pamant sau, mai bine zis, nu smulg din legarea nemasurata fata de cele pamantesti. Inseamna ca si necazurile sunt un dar al lui Dumnezeu. Pentru ce sa nu le primim cu aceeasi recunostinta cu care primim bucuriile ?’’
[11] INVATATURA DE CREDINTA CRESTINA ORTODOXA, p. 187, C.F. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 14 la Romani, cap. 6, trad. cit. vol. X, p. 372
[12] IBIDEM, p. 188
[13] IBIDEM, p. 189, C.F. Marturisirea ortodoxa…, Bucuresti, 1981, p. II rasp. La intreb., 2, p. 110.
[14] Adrian Ghe. Paul, Op. CIT. p. 371 C.F. Omilia 31,4 p. 234

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu