Introducere
Prin
nadejdea crestina, una dintre cele trei virtuti teologice, Dumnezeu ne face sa
intelegem ca El este alaturi de noi si ne ajuta sa trecem peste necazuri cu
conditia sa fim rabdatori in asteptarea ajutorului si a celor fagaduite noua.
Dumnezeu ne-a creat din iubire, si prin nadejde, El vrea sa ne aratam iubirea
fata de El si prin asteptare, sperand cu rabdare ajutorul sau cele fagaduite
din partea Sa. Noi trebuie sa fim convinsi ca Domnul isi va indeplini
promisiunile facute fata de noi, dar trebuie sa mai stim ca acestea se vor
adeverii si implini doar cand va voi si va crede El de cuviinta.
Deci, nadejdea crestina vrea sa fie dorul arzator si
asteptarea cu incredere a implinirii tuturor celor fagaduite de Dumnezeu
tuturor acelora care cred in voia Sa.[1]
Omul stie ca Dumnezeu este de cuvant si se vor implini toate cele fagaduite lui
pentru ca de-a lungul veacurilor Domnul si-a respectat toate promisiunile
facute oamenilor.
Prin nadejde se intelege incredintarea pe care cineva o
are privitor la impliniri viitoare si satisfactia pe care o va avea in
urma acelei impliniri. Doar increderea adevarata[2]
in implinirea fagaduintelor si mai ales in Fagaduitorul cel drept ne pot duce spre
calea vesniciei.
Ce este nadejdea si de unde izvoraste ea ?
Nadejdea ca virtute teologica,
este puterea care sustine pe om in intreaga lui activitate : ,,Toate
lucrurile cele vazute, savarsite in aceasta lume, se fac cu speranta
imartasirii de rezultatul ostenelilor. Daca cineva nu se bucura din plin de
rezultatul ostenelilor sale, munca nu-i este de nici un folos. Agricultorul
seamana cu speranta obtinerii roadelor (I Cor. 9,19), iar cel ce-si ia sotie
face acest lucru cu speranta ca va avea mostenitor. La fel se intampla si cu
cel ce cauta Imparatia cerurilor, o face cu speranta de a i se lumina ochii
inimii : se leapada de lucrurile lumesti si staruind in rugaciuni si
cereri, asteapta ca Domnul sa vina, sa i se arate si sa-l curete de pacatul care
locuieste in el.’’[3]
Nadejdea crestina izvoraste din credinta in tot ceea ce
ne-a fagaduit Dumnezeu (Gal. 5,5). Credinta ne asigura ca Dumnezeu este
netarmurit de credincios, este puternic, este bun; si avem nadejde ca, prin
harul Sau si prin jertfa Mantuitorului, vom primi de la El bunatatile
fagaduite.
A doua dintre cele trei virtuti, nadejdea, isi trage
obarsia din credinta, asa cum copacul odrasleste din radacina. Credinta
adevereste bunatatile fagaduite si putinta de a le avea ; nadejdea insa ne
face sa le dorim si sa le asteptam. Credem deci ca ,,Cel care a poruncit sa nu
mintim, cu mult mai mult El nu va minti’’[4],
de aceea si zice Sfantul Apostol Pavel : ,,Sa tinem marturisirea nadejdii
nesmintita ; pentru ca credincios este Cel ce a fagaduit’’ (Evr. 10.23).
Toma D’Aquino si rabdarea
In drumul anevoios spre asceza, omul tinzand spre unirea
deplina cu Dumnzezeu va intalni intotdeauna credinta, nadejdea si dragostea
alaturi una de cealalta : prin credinta sufletul vede cu ochii mintii
frumusetile duhovnicesti, nadejdea inaripeaza si tine in veghe neincetata spre
dobandirea acestora, iar dragostea desavrseste.[5]
In tratatul sau despre virtuti, Toma le imparte, dupa
schema devenita conventionala in virtuti cardinale (intelepciune, dreptate,
cumpatare, curaj) si in triada celor
teologice. Dar ce se intampla atunci cu virtuti cum ar fi rabdarea ? Toma
citeaza Epistola Sfantului Iacov ,,Iar rabdarea sa-si aiba lucrul ei desavarsit’’ (Iac. 1.4) si se intreaba
daca rabdarea n-ar trebui sa faca parte dintre virtutile principale. Dar apoi
il citeaza pe Cicero impotriva lui Iacov si argumenteaza ca virtutile cardinale
le contin de fapt pe toate celelalte. Daca e intr-adevar asa, atunci Aquinatul
nu se refera, folosind numele latinesti ale virtutilor cardinale, la chiar
acelasi lucru pe care-l are in vedere Aristotel cand intrebuinteaza
echivalentele lor grecesti, fiindca una sau mai multe dintre virtutile
cardinale, ba chiar acelasi lucru pe care-l are in vedere Aristotel cand
intrebuinteaza echivalentele lor grecesti, fiindca una sau mai multe dintre
virtutile cardinale trebuie sa contina atat rabdarea, cat si o alta virtute
biblica pe care Aquinatul o recunoaste explicit, si anume smerenia. Cu toate
acestea, Aristotel mentioneaza intr-un singur loc ceva similar cu smerenia, si
atunci e vorba de un viciu ; iar rabdarea nu apare nicaieri, e disparuta
in negurile timpului.[6]
Nadejdea si deznadejdea
Nadejdea si grija coexista in sufletul omului si acest
lucru nu este inteles de catre sufletul omului. Cel putin se stie ca nadejdea
religioasa, cea a fericirii din viata viitoare, e cu atat mai prezenta in
suflet cu cat grija este mai absenta, dar aceasta se poate intampla si invers,
adica cu cat grija este mai mare cu atat nadejdea scade in valoare. Nadejdea si
grija se presupune ca ar avea o singura radacina in fiinta omului deoarece au
acelasi obiectiv : preocuparea de viitor. Cand aceasta radacina produce
fructul nadejdii, fructul grijii nu mai creste, dar cand fructul grijii este
mai crescut decat cel al nadejdii se creaza si se formeaza un fruct diform si neplacut
numit deznadejde.[7]
De la grija nu este decat un pas si ajungi la frica, ea,
frica nu face altceva decat sa te arunce in bratele deznadejdii. Iar ca sa
scapi de aceasta frica nu trebuie sa ai nimic altceva decat dragoste[8].
Frica este acel sentiment care te duce la o mare suferinta cu cat ii acorzi mai
multa importanta. Ea iti creaza framantari interioare care vor da nastere unor
suferinte cu atat mai mari cu cat teama este mai mare. Insa se stie ca nu suferim
totdeauna fara folos pentru ca in urma unei suferinte se anunta o mai mare
bucurie asa cum dupa o furtuna ingrozitoare parca soarele apare mai stralucitor.
In teologie suferinta este considerata doar ca si o incercare facuta de
Dumnezeu asupra credintei, nadejdii si dragostei noastre, pregatind astfel
inima noastra pentru ceea ce are inca sa ne ofere[9].
Necazul aparut in vietile noastre la o prima privire este
de nedepasit, imposibil de rezolvat si greu de indurat, dar se stie ca oricine
care s-a lovit de un necaz la un moment dat l-a facut mult mai puternic, nu
neaparat ca l-a calit in a depasii si alte obstacole viitoare ci il face mai
puternic pentru ca leaga mai strans pe om de Dumnezeu. O suferinta, un necaz, o
nenorocire n-ar trebui sa ne duca la mari deznadejdi ci dimpotriva ar trebui sa
dezvolte o nadejde cat mai puternica si de nestramutat. Pesimismul,
neincrederea, lipsa de credinta, nerabdarea daca nu sunt infrante si stapanite
nu vor face altceva decat sa te duca la deznadejde, insa daca privesti necazul
ca pe o bucurie nu vei ajunge sa regreti acest lucru pentru ca nadejdea,
speranta, rabdarea si gandul bun au dus tot timpul pe om in legatura mai
puternica si mai profunda cu Dumnezeu[10].
Un exemplu biblic foarte bun in acest caz este dreptul
Iov, care la inceput avea de toate pentru a duce un trai de care altii nu aveau
parte, dar s-a intamplat ca Dumnezeu a vrut sa-i puna la incercare credinta si
i-a luat toate darurile pe care candva i le-a oferit. In aceasta relatare se
observa cum Iov nu renunta sa creada in Dumnezeu dar mai ales acesta nu
deznadajduieste ca va ramane in aceasta stare pe tot parcursul vietii sale. Iov
avea incredere in el si mai ales avea foarte mare incredere in Cel ce i-a
oferit si luat toate pe care le-a avut, el stia ca desi sufera in acele momente
va veni si timpul cand va fi iar in starea de dinainte. De admirat este faptul
ca Iov nu a deznadajduit, a privit acele suferinte pe care le-a indurat ca pe
niste daruri, care au sporit dragostea lui in Dumnezeu. Vazand ca Iov este
nestramutat in credinta, nadajduind continuu si iubindu-L fara incetare I-a dat
rasplata dubla. La fel vor primi toti cei care vor actiona ca dreptul Iov, vor
avea tot ce le trebuieste atat in viata de pe pamant cat si din cea pe care
ne-a promis-o Mantuitorul Nostru.
Se stie ca cel ce are nadejde in Dumnezeu ramane
neclintit in fata oamenilor, rabdator si linistit in stramtorari si in
necazuri, si mai cu seama in fata mortii. Nadejdea crestina indeamna cu putere
spre fapte bune si spre virtuti. ,,Nadejdea noastra este tot atat de
neindoielnica, zice Fericitul Augustin, ca si o intamplare petrecuta in
trecut.’’ Ea a intarit pe Sfintii Mucenici in luptele cu prigonitorii lor
pagani, pentru ca ,,nadejdea usureaza necazurile din aceasta lume’’[11].
Pacatele impotriva nadejdii
Pacatuieste importiva nadejdii cel ce : 1) se
increde numai in el insusi sau in alte fapturi, iar nu in Dumnezeu ; 2) se
deznadajduieste de ajutorul lui Dumnezeu ; 3) nadajduieste cu prea multa
cutezanta in mila lui Dumnezeu ; 4) ispiteste pe Dumnezeu.
Cel care se increde in sine sau in alte fapturi si nu se
va increde in Dumnezeu nu are nadejde crestina ci nadejdea lui este doar o
simpla nadejde pamanteasca. Cu toate ca uriasul Goliat se bizuia pe puterea
lui, batandu-si joc de israeliti, a fost ucis de David, tinerelul mititel care
se increzuse doar in puterea lui Dumnezeu (I Regi 17,52). Numai cel cu nadejde
in Dumnezeu poate izbuti in tot.
Cel care deznadajduiestepierzandu-si increderea in
bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu poarta cu el pacatul care-l duce departe
de mantuire. Crestinul adevarat insa, nu deznadajduieste. El stie ca
indurerarea lui Dumnezeu este nesfarsita si ajutorul lui dumnezeiesc este cu
atat mai aproape cu cat primejdia este mai navalnica.
Increderea prea mare in mila dumnezeiasca este pacat,
fiindca ea impinge pe cel vinovat sa staruie in pacat, amagindu-se cu gandul ca
Dumnezeu, in marea Lui indurerare, Se va milostivi si de el. Dumnezeu este mult
milostiv, dar este si drept, asa ca cel care crede numai in bunatatea Lui si nu
si in dreptea Lui comite o gresala.
Cel care se arunca in primejdie, nadajduind ca Dumnezeu o
sa-l scoata nevatamat, ajutandu-l nu face altceva decat sa ispiteasca pe
Dumnezeu. Acestui tip de om nu-i pasa de voia lui Dumnezeu, se arunca in
primejdie numai pentru semetia de a infrunta primejdia ; acest om nu poate
beneficia de de ajutorul lui Dumnezeu pentru ca nu nadajduieste intru El.[12]
Mentinerea nadejdii
Mijlocul cel mai potrivit pentru intarirea si
improspatarea nadejdii este rugaciunea staruitoare (Iac 5,13 si Iuda 20).
Rugaciunea staruitoare este ,,securea deznadejdii’’
(Sfantul Ioan Scararul) si este solia nadejdii, trimisa sa mijloceasca la
Dumnezeu fericirea vesnica – tinta cea mai de pe urma a nadejdii. Si, dupa cum
credinta fara fapte bune este moarta (Iac. 2,26), asa si nadejdea fara
rugaciune este amortita. ,,Inca si prin cuminecarea cu infricosatele si prea
curatele Taine, adica trupul si sangele lui Hristos, prin care Domnul nostru
ramane in noi, nadejdea noastra se face puternica. Pentru ca El spune :
Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru
el.’’[13]
,,Dumnezeu, daca vede ca ai mult zel in cautarea Lui si
ca iti pui nadejdea neincetat in El, numaidecat te invata si-ti da rugaciunea
cea adevarata, care este in El, iar, El se face totul pentru tine.’’[14]
Concluzie
Cei care sunt in deznadejde trebuie sa aiba nadejde si
nadejdea este una dintre cele trei virtuti teologice. Daca te apropii de
Dumnezeu poti sa scapi de deznadejde, insa daca nu te apropii de El ajungi in
deznadejde si deznadejdea, ea insasi, este chinuitoare, este unul dintre cele
mai mari pacate. Cand te simti parasit de Dumnezeu, cand nu m ai astepti ceva
de la Dumnezeu sau cand nu astepti ceva de la nimeni si nimic, atunci estio
intr-o stare de nefericire care nu se poate corecta decat prin nadejde,
virtutea care desfinteaza deznadejdea.
Avand nadejde nestramutata in Dumnezeu – care, dupa
invatatura Bisericii noastre, este izvorul binelui si al sfinteniei -
credinciosul paseste din virtute in virtute, straduindu-se sa se arate
folositor atat pentru sine , cat si pentru comunitatea din care face parte.
Prin nadejde, crestinul se intareste luptand impotriva grijilor lumesti,
pamantesti.
Bibliografie
1.
BIBLIA SAU SFANTA SCRIPTURA,
Editura I.B.M. al B.O.R. Bucuresti, 2001
2.
INVATATURA DE
CREDINTA CRESTINA ORTODOXA. CATEHISM, Editie a Episcopiei Ortodoxe Romane
Oradea cu Binecuvantarea Preasfintitului Ioan Mihaltan, Episcop al Oradiei,
tiparita pe cheltuiala Sfintei Mitropolii
a Kydoniei si a Apocoronos din Creta ca semn al dragostei si apropierii
fratesti dintre cele doua biserici locale, Oradea, 1996
3.
Macintyre, Alasdair,
TRATAT DE MORALA, DUPA VIRTUTE, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998
4.
Paul, Ghe. Adrian,
VIATA, PERSONALITATEA SI INVATATURA ASCETICO-MISTICA A SFANTULUI MACARIE
EGIPTEANUL, Editura Mega Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2005
5. Staniloae,
Dumitru, ASCETICA SI MISTICA ORTODOXA, vol I Ascetica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993
6.
Noua Mucenita Maria
din Gatcina, CUM SA BIRUIM DEPRIMAREA, 153 DE SFATURI PRACTICE DIN INVATAURILE
SFINTILOR PARINTI,Tiparita cu Binecuvantarea Prea Sfantului Parinte Galaction,
Episcopul Alexandriei si Teleormanului, Editura Sophia, Bucuresti, 2003
[1]
INVATATURA DE CREDINTA CRESTINA ORTODOXA. CATEHISM, Editie a Episcopiei
Ortodoxe Romane Oradea cu Binecuvantarea Preasfintitului Ioan Mihaltan, Episcop
al Oradiei, tiparita pe cheltuiala Sfintei Mitropolii a Kydoniei si a Apocoronos din Creta ca semn
al dragostei si apropierii fratesti dintre cele doua biserici locale, Oradea,
1996, p. 181
[2] IBIDEM,
,,Nadejdea este o incredere adevarata in Dumnezeu, data in inima omului
prin insuflare si iluminare de la Dumnezeu, ca sa nu deznadajduiasca vreodata
de harul lui Dumnezeu, asta pentru iertarea pacatelor, cat si pentru oricare
cerere, cand se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din
cele vesnice.’’ CF. MARTURISIREA DE CREDINTA A BISERICII ORTODOXE, p. II,
intrebare I, traducere de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic si de
Misiune al Biserici Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1981, p. 109
[3] Adrian Ghe. Paul, VIATA, PERSONALITATEA
SI INVATATURA ASCETICO-MISTICA A SFANTULUI MACARIE EGIPTEANUL, Editura Mega
Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2005, p. 374, CF. Omilia 14,1 (p.
149-150)
[4] INVATATURA DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXA,
p.183 CF. Sf. Clement Romanul, Epistola I catre Corinteni, cap. XXVII, p. 111, in ,,Scrierile Parintilor
Apostolici’’, trad. note si indici de Pr. D. Fecioru, Editura I.B.M. al B.O.R.,
Bucuresti, 1979, p. 60
[5] Adrian Ghe. Paul, OP. CIT., p. 375
[6] Alasdair Macintyre, TRATAT DE MORALA,
DUPA VIRTUTE, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 187
[7] Dumitru Staniloae, ASCETICA SI MISTICA
ORTODOXA, vol I Ascetica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 178
[8] Noua Mucenita Maria din Gatcina, CUM SA
BIRUIM DEPRIMAREA, 153 DE SFATURI PRACTICE DIN INVATAURILE SFINTILOR
PARINTI,Tiparita cu Binecuvantarea Prea Sfantului Parinte Galaction, Episcopul
Alexandriei si Teleormanului, Editura Sophia, Bucuresti, 2003, p.27, CF. Sf.
Ioan Teologul care zice: ,,Nu este frica in dragoste, ci dragostea cea
desavarsita scoate frica afara, ca frica pedeapsa are, iar cel ce se teme nu
este desavarsit in dragoste.’’
[9] IBIDEM, p. 46 CF.. Par. Serafim Rose care
zicea: ,,Cand suferim se intampla ceva ce ajuta inima sa primeasca descoperirea
lui Dumnezeu’’
[10] IBIDEM, p. 50 C.F. Stareta Arsenia
(+1901) de la Manastirea Ust-Medveski a spus ca: ,,Domnul ne trimite pe pamant
necazuri cu multa mahnire, iar necazurile ne smulg d epe pamant sau, mai bine
zis, nu smulg din legarea nemasurata fata de cele pamantesti. Inseamna ca si
necazurile sunt un dar al lui Dumnezeu. Pentru ce sa nu le primim cu aceeasi
recunostinta cu care primim bucuriile ?’’
[11] INVATATURA DE CREDINTA CRESTINA ORTODOXA,
p. 187, C.F. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 14 la Romani, cap. 6, trad. cit. vol.
X, p. 372
[12] IBIDEM,
p. 188
[13] IBIDEM,
p. 189, C.F. Marturisirea ortodoxa…, Bucuresti, 1981, p. II rasp. La intreb.,
2, p. 110.
[14] Adrian
Ghe. Paul, Op. CIT. p. 371 C.F. Omilia 31,4 p. 234
Comentarii
Trimiteți un comentariu